îşi privea nevasta. Coana Marioara fusese femeie frumoasă în tinereţe, avea şi acum nişte ochi de oftau şapte mahalale. Fata lor, Veta, ieşise din sărăcie, o bucată de carne mică şi neagră. Crescuse cam sălbatică, mai mult aciuită prin duzi, pentru că mă-sa spăla rufe toată ziua şi taică-său venea acasă numai seara.

La şcoală se dusese greu, dar îi plăcuse şi, când s-a întors cu coroniţa de frunze şi medalie în piept, a ieşit toată strada s-o vadă.

— A luat aia mică primu, şopteau muierile pe după porţi, fată deşteaptă, ce vrei, păi cui să semene? N-a făcut-o mă-sa cu impiegatu?

Despre lucrul acesta oamenii ştiau câte ceva, dar vorbeau pe ascuns, pentru că nu se făcea să audă domnul Aristică. Adevărul era că mai demult, când coana Marioara avea douăzeci de ani, şezuse la ei în gazdă unul Constantin Şarpe, cu şapcă roşie şi servietă, impiegat la Calea Ferată. Asta se întâmplase înainte de războiul ăl mare şi o ştia numai baba Marghioala, vecină în Vespasian cu tramvaistul, de unde se mutaseră cam în acelaşi timp aici, în Cuţarida, să nu mai stea cu chirie, să aibă fiecare casa lui. Nimeni însă nu putea să pună mâna în foc că Veta e făcută de el, deşi bătrâna se jurase pe toţi sfinţii că ea le înlesnise dragostele. Cât despre domnul Mârzu, el mai bine se lăsa călcat de vagoanele sale decât să-şi bănuiască nevasta. De când o luase, munciseră împreună, îşi cumpăraseră loc în groapa lui Ouatu, nu se certau din alte pricini decât din vinile lui de bărbat căzut în tagma beţivilor.

Veta nu semăna nici cu coana Marioara, nici cu domnul Aristică, şi baba Marghioala se îndoia ea însăşi câteodată dacă aducea măcar cu impiegatul. Pe fată o iubeau toţi pentru că era deşteaptă. Ea scria femeilor scrisori la neamurile din provincie şi pomelnicele bătrânelor pentru vineri seara.

Tramvaistul vrusese s-o dea la învăţătură mai departe, însă acolo nu-i mai plăcuse fetei. A stat un an la liceu şi-a fugit. Nici palmele tatălui, nici lacrimile coanei Marioara n-au hotărât-o să se întoarcă.

— Ne pune să ne facem coadele, spuse ea într-un suflet acasă, şi pe mine mai bine să mă pici cu ceară decât să-mi zbengui părul.

— Arde-i-ar focul de neisprăviţi cu şcoala lor, zisese în cele din urmă şi domnul Aristică, te dau la croitorie dacă ţie nu-ţi place. Eu nu-mi chinui copila pentru nişte sclifosite de profesoare! Eşti sângele meu, cu palmele astea te-am crescut…

Şi-o pupase pe frunte, mângâindu-i părul aspru.

Dar nici la croitorie nu s-a dus Veta. Îi plăcea să stea mai mult pe maidan, să joace bile cu băieţii sau să tragă zmeie în cartier.

Vara pleca de dimineaţă pe groapă să adune ciulini, mânca pe unde apuca şi se întorcea seara când aprindeau mahalagiii lămpile. Începuse să citească romane, nişte cărţi groase, pline de poze. Încă taică-său se supăra când o vedea:

— Iar citeşti prostii d-astea? Cai verzi pe pereţi! Să nu te mai prind! Dar ce, fata-l asculta? De unde să ştie el ce plăcute erau foile acelea care povesteau aventuri de dragoste cu contese şi bandiţi?

Uneori, ca să mai scape de gura lui şi de-a mă-si, pleca în groapă, unde avea un loc tainic, sub malul galben al rampei. Era o scobitură rotundă, dincolo de baltă, neştiută de nimeni. Vara aşternea pe jos buruieni uscate şi asculta cum se rostogoleau de sus bulgării mari de pământ. Îi ţiuiau urechile de atâta linişte. Parcă stătea într-o apă. Dimineaţa bătea soarele şi iarba se usca foşnind lângă ea. După amiază, umbra malului din faţă creştea ameninţător şi parcă i se făcea frică. De la rampă picura mirosul gunoaielor încinse. Prin iunie înfloreau mărăcinii. Buruiana avea o tulpină lemnoasă, verzuie. Făcea la cap o gogoaşă roşie, plină de spini, care se umfla ca un cimpoi. Alături creşteau loboda şi pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopţile luna ştirbă a Cuţaridei. Pământul mişuna de gâze albastre, împodobite cu aripi străvezii. Fata tramvaistului cunoştea cărăbuşul greoi de gunoi, care abia se mişca sub zaua lui neagră, şi lungile mustăţi ale lăcustei, şi pielea albicioasă a râmelor grase, şi culoarea ochilor de broscoi, şi amestecul ţărânei, şi adâncimea cerului depărtat. Deasupra gropii, pluteau într-o lungă călătorie corăbiile norilor, mistuite în ceasuri întregi, destrămate de vântul nesimţit. De aici, ea putea să-şi închipuie mai bine mările la fel de albastre şi galioanele cuprinse de foc pe oceanele îndepărtate. Şi, auzind din când în când nechezatul sălbatic al armăsarilor lui moş Leu, i se părea că o să-l vadă într-o zi pe regele Arthur, coborând în goană malurile gropii, acoperit de zalele sale cenuşii, cu mantia-i roşie fluturând pe spate ca o flacără.

Numai când se lăsa noaptea, se ridica parcă ostenită, ca după o caznă lungă. Ajunsă sus, la bordeiele gunoierilor, se trezea din visare. Luminile oarbe ale Cuţaridei o chemau cu grăbire. Îi era frică să nu fi venit taică-său mai devreme de la munci şi să n-o găsească acasă.

Odăile lor erau alături de biserică. Prin geamurile deschise ale casei părintelui se auzeau cântecele unui gramofon. Asculta Veta, nu s-ar mai fi dezlipit de lângă uluca bisericii:

 

Carmencita,

Nume scump

Ce alină dorul,

Carmencita,

Eşti speranţa şi fiorul,

Te doreşte gândul meu

Ca pe-o narcoză,

Mi-aminteşte

De-un parfum uitat,

De-o roză,

Carmencita…

 

Parcă-i venea să plângă. Glasul femeii, răzbind din pâlnia de tablă, o întrista fără să ştie de ce.

De alături, se auzea vocea maică-si:

— Veto, pe unde eşti, Veto? Hai acas’, că vine Aristică şi iar nu te găseşte, şi e vai de pielea ta!

— O, că vin! Aici sunt! răspundea ea înfuriată.

Tăcea şi maică-sa, ascultând în prag vechiul cântec, care-i amintea de tinereţe. Pe pervazul casei vecine, suspina fata popii.

Tocmai pe la zece, dacă era miezul verii, se închideau ferestrele. Atunci intra şi Veta în odăi. Coana Marioara o privea înduioşată:

— Ai crescut şi tu, copiliţa mamii! Hai, dezbracă-te mai iute, să nu dea taică-tu peste tine.

Dar domnul