Aristică nu se întorcea aşa curând. Avea încă de vorbit cu nea Fane, autopsierul, de ştia un sac de vorbe şi nu mai termina.

Într-o primăvară, ce-i veni lui domnul Mârzu? A dat sfoară în mahala să-i caute cineva un chiriaş, că-şi adusese aminte de-o odaie pe care o ţinea degeaba în fundul curţii. Ar mai fi scos sărăcia din casă. A pus-o deci pe coana Marioara să spoiască din nou pereţii, că se scorojiseră, a băgat o sobă, să aibă chiriaşul iarna la ce se-ncălzi, şi cu câteva trenţe şi lucruri de-i prisoseau, se numea că poate să ia ceva bani.

Într-adevăr, la vreo două săptămâni, coana Mariţa, a de da-n cărţi, i-a găsit un chiriaş. S-au tocmit ei ce s-au tocmit, şi într-o dimineaţă, la poarta curţii s-a oprit un camion în care erau aşezate câteva lucruri: scaune, mai multe tablouri şi un raft de cărţi. Chiriaşul ajutase căruţaşului să descarce. Veta se nimerise prin curte. Se uitase la necunoscut. Acesta era bine făcut, înalt, cu priviri vesele, îmbrăcat în haine călcate. Pe fruntea brobonată de sudoare îi cădeau viţele negre ale părului. Tânăr, să fi avut douăzeci şi cinci de ani. Tânăr şi serios, c-abia o privise în treacăt, şi ea fugise în casă, ruşinată. Până seara îl pândise pe după perdele. Îl văzuse cum îşi aşezase lucrurile, cum acoperise geamurile cu nişte hârtii prinse în pioneze şi, când se înserase, cum citise la lumina lămpii vreo două ceasuri. Avea ochelari mari, cu rame negre. Îi pusese la ochi, şi lumina galbenă a fitilului lat i se aşternuse pe braţul păros, gol. Deschisese geamurile şi din când în când privea afară întunericul, cu ochii lui miopi, mici. Îşi trecea degetele subţiri prin părul lung, mişca încet buzele şi iar se uita în foile pline de cifre şi linii.

Când s-a întors taică-său acasă, a aflat că-l cheamă Procopie şi că era student.

— Bun băiat, zicea domnul Aristică, mi-a plătit înainte pe o lună. Învăţat. Pleacă dimineaţa, vine seara. N-o s-avem bătaie de cap cu el.

Nu mai era liniştită fata tramvaistului! Din ziua aceea tot cu ochii pe geam şedea, să-l vadă când pleacă şi când se întoarce de la treburile lui.

Subţire băiat! Călca uşor şi se ţinea drept, ca ofiţerii. Pleca fluierând, venea fluierând cântece de-ale lui. I-a plăcut Vetii.

Într-o seară, chiriaşul a chemat-o pe maică-sa şi-a rugat-o să-i spele şi lui rufele şi să-i mai dea din când în când câte o mătură prin odaie, că n-avea timp. Atunci a intrat fata lui Aristică pentru prima dată la el. Înăuntru mirosea a sulfină şi duşumelele pocneau sub paşi. Pe masa scundă Veta a văzut un teanc de cărţi groase, cu coperţi de piele şi câteva ramuri înverzite de salcie, care parcă înveseleau locul. Pe pereţi, chiriaşul aşternuse preşuri colorate şi tablouri. Nu mai cunoştea odaia lor rece.

Maică-sa o chemase să-i ajute la strânsul rufelor, şi ea n-ar mai fi terminat..

— Atunci ai dumneata grijă, încheiase domnu Procopie înţelegerea, mai faci curat din când în când şi pe-aici, c-aşa-i la bărbatul singur. N-o să fie degeaba. Mai dau ceva peste chirie!

— Cum să nu, cu plăcere, răspunsese femeia bucuroasă. Că de n-oi veni eu, o trimit p-asta mică…

— Pe cine?

— Pe fata mea, pe Veta, uite-o, da aşa-i zicem noi, aia mică, de, că nu vezi dumneata, parcă-i un gândac!

Procopie râsese, aruncându-i o privire în treacăt, şi fata se roşise toată, sfeclă. Inima-i bătea sub rochie, să iasă afară. Îi văzuse dinţii albi şi puternici şi sclipirea binevoitoare a ochilor.

De atunci se scula în fiecare dimineaţă mai devreme şi îl pândea de la fereastră, să plece. El lăsa uşa descuiată şi Veta intra cu sfială în odaia în care mai atârna un fum verde de ţigară scumpă, străveziu ca o perdea. Deschidea geamurile şi se apuca să măture. Pe urmă ştergea urmele de praf cu o cârpă umedă şi silabisea titlurile cărţilor groase şi grele, uitate deschise pe masă. Le răsfoia cu puţină spaimă şi privea desenele colorate şi explicaţiile scrise într-o limbă străină.

Într-o zi, Procopie se întorsese mai devreme şi dăduse peste ea cu nasul în hârţoagele lui.

— Bună ziua, spusese. Ce făceai aici? Te uitai la cărţile mele?

Avea o voce plăcută de bărbat tânăr.

— Da.

— Sunt tratate de medicină. Ştii ce-i asta?

— Dumneata te faci doctor? l-a întrebat fata în loc să-i răspundă.

Ridicase ochii. El zâmbea. Mai bine ar fi murit, pentru că inima i se cocoloşise.

— Pari cam speriată, adăugase studentul.

— Nu. Eu nu mă sperii uşor. Ce ştii dumneata?

Se dăduse jos de pe scaun şi chiriaşul venise lângă ea, privind-o serios, cu o cută pe frunte.

— Câţi ani ai?

— Da de ce-ntrebi? se iţise copila spre el, scuturându-şi părul.

Procopie tăcu o clipă, descumpănit.

— Întreb şi eu, aşa…

— Oi fi curios, să nu-ţi fie de deochi…

Râseră amândoi.

— Tot nu mi-ai spus.

— Dumneata câţi îmi dai?

Îşi aşezase mâinile la spate şi-şi aruncase pieptul abia ivit înainte.

— Păi, ai treisprezece?

Veta râse iar.

— Să fii dumneata sănătos de când i-am împlinit!

— Ia te uită! Oi avea douăzeci?

— Nţţ!

— Atunci optsprezece…

— Nici.

— Mai puţin sau mai mult?

— Ghici!

— Hai, spune.

— Nu vreau. Ce-mi dai?

— Ce să-ţi dau?

— Nişte cărţi de citit.

— Îţi place să citeşti?

— Oho…

— Şi ce-ai mai citit până acum?

— Romane…

— Nu, zău! Şi ce romane?

— Prea multe vrei să ştii. E vorba-mi dai sau nu-mi dai?

Studentul stătea drept în faţa ei şi o măsura.

— Îţi dau, dar nu mi-ai spus câţi ani ai.

— Cincisprezece, na, dacă vrei să ştii!

— Şi de ce eşti aşa mică?

— M-a făcut mama din sărăcie, că spun femeile că d-aia nu-i bine să te iubeşti pe furiş, că ies copiii neterminaţi!

Procopie râse din toată inima.

— Nu-nţeleg, se făcu el că nu pricepe.

— Multe nu-nţelegi dumneata. Gura lumii, dac-ai sta s-asculţi…

— Asta aşa e.

— Vorba este-mi dai, sau nu-mi dai romane?

— Să caut.

— Caută. Da mie nu-mi trebuie ceva greu, înţelegi? Cu Paturel n-ai? Sau Rocambole? Ai citit dumneata d-alea cu Rocambole? sau cu Cavalerul Negru, spaima turcilor?

— Nu, n-am citit.

Veta îl măsurase curioasă şi spusese dezamăgită:

— Atunci ce fel de carte-oi fi ştiind?

Procopie îi arătase desenele din cărţile deschise pe masă:

— Uite, nu-i chiar aşa de uşor. Ăsta-i trupul omenesc. Crezi că-i la îndemână să umbli în el să-l repari?

— Asta-i bună! Dumneata repari oameni! Ha, ha, ha, ia te uită!

— Dar