— Ştii dumneata să vindeci? Fugi d-acilea! Păi dacă-ţi arăt frunza sunătoarei, habar n-ai ce să faci cu ea! Şi se burzului: Zău, credeam că eşti mai deştept! Am să te duc la baba Aglaia să te înveţe cum se scoate junghiul cu foarfeca! Uite, pui pariu că nici ventuze nu ştii să pui!

Chiriaşul tăcea.

— Ei, de ce nu vorbeşti, grăieşte, ştii sau nu ştii?

— Nu ştiu.

— Păi să te învăţ eu! Da pentru asta trebuie să răceşti zdravăn o dată!

Trecuse timp destul, trebuia să plece. Şi-a adus aminte de cărţi.

— Dă-mi romanele pe care mi le-ai promis!

Studentul căutase prin raftul lui şi dibuise câteva cărţi. I le întinsese:

— Poftim, şi dacă te plictisesc să-mi spui.

Veta le luase şi plecase. Erau altfel de romane, nu prea semănau cu cele ce citise până atunci, dar ici, colo găsea câte un suflet de femeie care semăna cu al conteselor, pentru că, de când e lumea, inima femeilor era aceeaşi: şi a celor bogate, şi a celor sărace. Când isprăvise, mai ceruse:

— Da ceva mai vesel nu ai, domnu Procopie? Că mi se rupe sufletu de ce-am citit. Oare în lumea asta să fie oameni atât de răi?

Studentul o bătuse pe umăr cu un fel de prietenie:

— Eşti prea tânără pentru astea… Lasă…

•

Tot pe atunci, aia mică mai prinsese o meteahnă: începuse să umble cu lămâiţă în sân. Coana Marioara a băgat repede de seamă, că aşa sunt muierile: ca pisicile, le miroase de la o poştă şi a cal breaz.

— Ce ţi-e, fată? i-a zis într-o noapte când bărbatu-său sforăia în patul celălalt.

— Cum ce mi-e, fă, mamă?

Stăteau amândouă sub candela care pâlpâia stins, aruncând umbre pe pereţi. Maică-sa oftase lung, că o apucase un dor.

— Să nu afle tat-tău, că ne rupe pe-amândouă în bătaie. Pe tine te are şi, decât să-i faci vreo ruşine, mai bine să te duci pe pustii…

— Da ce-ţi veni? se oţărî aia mică din ţoale.

— Taci, că se scoală Aristică şi ne dă afară. Tu nu vezi că miroşi ca o spiţerie? O să laşi lămâiţa cumetrii fără frunze şi-o să ne afle mahalaua, mamă! Şi când o afla, ne plângem de milă!

Copila tăcuse vinovată.

— Da cine-i? întrebase mai târziu coana Marioara.

Afară lătrau câinii.

— Nu ştiu, fă mamă, da parcă-mi place domnu Procopie, că prea citeşte…

Femeia tresărise. Se auzeau salcâmii din curte foşnind ca un foc iarna.

— Studintu, mamă? şi-i dăduseră lacrimile. Usca-i-s-ar ochii ălui de n-a iubit!

Apoi dăduse dracului toţi câinii din mahala, că nu mai terminau cu lătratul.

A doua zi, când a venit domnul Aristică la prânz, muierea l-a cercetat:

— Bărbate, ia spune, ai băgat ceva de seamă la fata noastră?

— Ce să bag de seamă?

— S-o dăm, Aristică, la o fabrică…

— De ce?

— Aristică, Aristică, deschide ochii, Aristică…

— Ce tot îndrugi acolo?

— Aristică, fata noastră a început să umble cu lămâiţă-n sân!

— Ei, şi dacă?!

— Bărbate, a crescut, bărbate…

— Asta voiai să-mi spui? Tu nu vezi că-i cât un mosor?

— Da nu ştii ce-i în capu ei…

— Mai taci dracului din gură! Ai îmbătrânit şi tu ca alte cumetre…

Şi-a plecat repede la depou, c-avea treabă şi nu era chip să întârzie.

•

Trecuseră câteva luni. Întomna. O lumină de început de septembrie, pierită, albă, împânzea curtea. Pomii lăsau o umbră rară în ţărână. Mirosea a gutuie pârguită. Procopie şedea şi se uita la viţa urcătoare ce acoperea ferestrele lui. Era aşezat pe un scaun, cu ochii în soare, orbit de lumina aceea mângâietoare, numai într-o cămaşă subţire, deschisă la gât, moleşit, ţinându-şi genunchii între palme.

Veta îl privea de după perdea.

Atunci sosiră dinspre Griviţa hingherii. Întâi, fata a auzit o larmă surdă şi vocile băieţilor din mahala:

— Huo, na! Huo, na! La oase!

A ieşit afară, la poartă. Din capul străzii, venea o droagă cenuşie, trasă de două gloabe. Pe capră şedeau doi ţigani cu mânecile suflecate, ţinând în mâinile lor noduroase şbilţurile lustruite. La coada tumbărăului veghea un sergent cu o şapcă soioasă, îndesată pe cap. La biserică, haidamacii s-au dat jos. Veneau pe sub garduri, la umbră, pândind câinii oamenilor. Copiii din urma droaştei strigau cât puteau, să sperie dulăii:

— Na! Na! Huo! La oase!

Şi scoseseră praştiile lor lungi din maţe de cauciuc, cu crăcane de salcâm, ţintind duba. O ploaie de pietre rotunde se abătu pe tabla căruţei. Sergentul opri convoiul şi alergă azvârlind după derbedei cu bastonul de cauciuc.

Băieţii, împrăştiaţi o clipă, se strânseră din nou la pompă. Se făceau că joacă gioale şi mai adunau cărămizi. Veta îi vedea bine pe ăi mici cum cărau pietrişul din praful drumului să li-l dea celor mari.

Dintre câini, tot l-au luat pe al cizmarului. Un hingher a întins laţul şi l-a săltat din zbor. Se zbătea degeaba în sârmă, ca peştele în undiţă, urlând. Goşnete era în vecini, la Stere, bea o cinzeacă. A aflat numaidecât. A dat să sară afară, dar l-a văzut pe sergent şi s-a oprit. Sta şi se uita cum aduna potera căţelărimea. Ăi prinşi lătrau în cuştile lor, muşcându-se unul pe altul. Adunaseră vreo treizeci şi de prin alte mahalale, de-ţi era mai mare mila să-i priveşti cum se uitau prin obloanele găurite.

Când să facă spre răspântie, în faţă, la cârciumar, sosi ceata de copii. Vreo opt, ai zidarilor, ai lucrătorilor de la Ateliere şi de-i cât pragul care cărau pietrele. Hingherii se pregăteau să lase casa lui Stere în spate, când câinii domnului Aristică, auzind larma de-afară, ţâşniră pe poartă printre picioarele Vetei, repezindu-se în şbilţul huidumelor. Fata începu să ţipe. A sărit şi Procopie de la locul lui. Dulăii săltau în goană cozile lungi şi zbârlite. Era unul cât poarta, cu un cap mare şi greu, bătrân şi rău, căruia i se făcuse a bătaie auzind urletele ălor din cuşti. Celălalt, mai tânăr, lung şi muşchiulos, îi sări într-ajutor. Veta strigă după ei, să-i bage în curte:

— Azorică, Negrule! Na! Ptiu!

Ce să mai audă câinii?! Ăl bătrân, Azor, se opinti şi sări drept în pieptul unui hingher. L-a pus la pământ dintr-o dată şi, dacă nu-l ajuta celălalt, îi mânca urechile. Negru fugi cu laţul celui căzut în dinţi.

Râdeau copiii de se tăvăleau:

— Aşa, pe el! strigau.

Şi-au mai trimis o grindină de pietre în