ţurloaiele hingherilor. Sărise şi sergentul, dar animalele l-au luat şi pe el în tărbacă. Tot Negru l-a lăsat pe omul legii fără pulan.

Râdea Veta, râdea şi Procopie. S-au uitat unul la altul. Ce să mai scapi câinii, trebuiau scăpaţi hingherii!

Huidumele, dacă văzură aşa, dădură fuga, sus pe capra droaştei. Atunci au năvălit şi băieţii, strigând: „Huo!” şi trimiţând din praştii altă ploaie de pietre. Goşnete a prins curaj şi-a pus mâna pe un bolovan, lovind caii. Au ieşit şi femeile din curţi. Era un gomor de lume, şi zbirii n-au mai avut pe unde să fugă. Un băiat a sărit şi-a deschis uşile cuştilor. Într-o clipă s-a golit căruţa. Pe hingheri abia i-au scos mahalagiii până-n Griviţa, urmaţi de huiduielile şi chiotele copiilor. Veta a închis poarta în urma dulăilor. Ei hămăiau încă spre groapă. Studentul râdea de isprava câinilor.

— Şi zi, era să le rămână ciolanele pe-aici.

— Da, îngână ea.

— Dacă nu eram noi…

Tot mai hohotea. Şi avea nişte ochi dulci, de ştrengar. Doamne, Doamne, o ţineau căldurile pe fata tramvaistului! De alături, din curtea popii, se auzeau gramofonul cântând:

 

Într-o oglindă de doi lei,

M-am aranjat de dragul ei,

Căci în curând va apărea,

Frumoasă ca o rândunea,

Angelica…

 

— Iar a pus fata părintelui goarna să cânte, zise Veta.

— Cum a pus goarna să cânte? Ăsta-i gramofon.

— Aşa-i zic eu, se răţoi copila, ce te bagi dumneata? Dacă l-ai vedea, instrumentu ăsta, ce caraghios este… Numai zimţi şi-o pâlnie verde de tablă, pe unde cântă… Dumitale-ţi place muzica?

— Îmi place. Am şi eu un patefon. Am să-l aduc, acum e la reparat. I s-a rupt arcul…

— Şi ai şi plăci?

— Am.

— Ce bine! Să-l aduci mai repede şi să-l pui să cânte, să audă şi fata popii c-avem şi noi patefon! Da nu mă minţi?

— Nu te mint.

— Să moară?

— Să moară!

Procopie râse iar, într-un fel care-o tulbura.

— Şi ce tot râzi dumneata acolo?

— Nu râd.

— Ba ştiu eu că râzi de mine. Şi nu-i frumos…

Bărbatul o privea curios. Îi plăceau vioiciunea ei şi răspunsurile înţepate.

Veta se apropiase de el şi vorbea acum mai cu blândeţe, parcă să-l împace:

— Dacă aduci patefonul dumitale şi-l faci să cânte, te duc într-un loc…

— Ce loc?

— Ce-ţi pasă? Am eu un loc. Numai să nu-ţi fie frică…

— Cum o să-mi fie frică?

— Uite aşa! Ce tot faci pe deşteptu? Păi e tocmai în groapă, dincolo de baltă, pe unde umblă hoţii, ce ştii dumneata!?

— Bine, dacă o să fiu cu tine, n-o să-mi mai fie frică. Dar când mă duci?

— Vedem noi, să mai mă gândesc…

Şi plecase iute în casă, să nu-l mai vadă cum râde cu îngăduinţă, abia ghicit, de parcă şi-ar fi bătut joc de ea.

•

Pe urmă l-a visat noaptea pe Procopie, umbla năucă, n-o mai cunoşteai, cânta în gura mare prin casă, de una singură:

 

Carmencita,

Nume scump

Ce-alină dorul,

Carmencita,

Eşti speranţa şi fiorul,

Te doreşte gândul meu

Ca pe-o narcoză,

Mi-aminteşte

De-un parfum uitat,

De-o roză.

Carmencita…

 

Coana Marioara o auzea de pe afară.

— Ehe, făcea, nu-i a bună cu fata mea…

•

Pe Procopie l-a mai întâlnit o dată pe la pompă. De la o vreme nu-i mai ceruse nici cărţi. Romanele lui nu-i prea plăceau. Şi parcă-i era şi teamă să mai calce în odaia aceea plină de fum de tutun.

Studentul venea agale cu o servietă la subsuoară.

Veta mergea la groapă să culeagă pelin. Cum l-a zărit, i s-a oprit răsuflarea. El a întrebat-o unde se duce, clipind din ochii miopi.

— La baltă. Nu vii şi dumneata?

Şi-a aşteptat s-audă ce-i răspunde.

O luase în glumă, dar se pomeni cu el alături.

— Mergi?

— Da.

— Ei, na, că-i bună! Atunci hai mai repede, că se întunecă devreme şi trebuie să vină tata.

— Şi nu te lasă?

— Nu. Nici nu ştie.

— Mă duci la locul ăla de care-mi vorbeai?

— Da. Nici n-ai merita. De ce n-ai reparat patefonul?

— Săptămână viitoare e gata. Pe cuvânt…

— O, pe cuvânt, îl maimuţări ea. O să vedem noi ce fel de cuvânt ai…

A grăbit pasul. Capul îi ardea de spaimă şi de bucurie.

Groapa începea de la gardul scund al oltenilor. În grădină se vedeau pepenii de mai rămăseseră, neculeşi, galbeni, cu flori pălite, uitaţi între răsaduri, şi verze vinete, cu foile scorţoase. Peste maidan, tinichelele ruginite luceau domolit în soarele de octombrie. Pe jos licăreau sticlele colorate, albastre şi albe ale sifoanelor fărâmiţate. Pe urmă, începeau buruienile, o adunătură întinsă de scaieţi scuturaţi, crescuţi în pământul sterp. Coborâră. De sus, abia se zărea fundul gropii, în care sclipea balta, înconjurată de trestii. Mergeau pe poteci ştiute numai de ea, printre mărăcini şi ghimpi. Alături, se surpau gunoaiele într-o mişcare liniştită. Rar, se auzeau ciocănitorile zgâlţâite de vânt la grădinari. Cerul avea o leşie murdară în scamele norilor joşi. Pasul Vetei crescuse şi studentul abia se ţinea pe urmele ei. Dintr-o parte veneau trâmbele de fum de la coşurile Atelierelor, mototolite şi destrămate. Mahalaua nu se mai vedea de sub malurile galbene. Fata sărea râpele ca un ied. Procopie simţi pământul gloduros intrându-i în pantofi şi nevoind să se lase mai prejos, se luă după ea, rostogolind lutul şi bolovanii. Veta, ajunsă pe fund, râdea de neîndemânarea lui. Iarba pălită mirosea bine, a vară plecată. Zări, aproape, balta.

— Haide să culegem pelin, îl chemă. Pui prinsoare că strâng mai mult! Da-ntâi să-mi răcoresc tălpile, că m-am încălzit.

Şi îşi ridică poalele rochiei intrând în apă. Îi plăcea nămolul care i se încleia pe degete. Îi spuse râzând uitându-se în ochii lui, drept, ţinându-şi fusta între pulpe:

— Dumneata nu intri? Ţi-e frică?

Aici nu-i mai era teamă de el.

Procopie se descălţă şi, când îl văzu cu pantalonii sumeşi, începu să râdă:

— Parcă eşti de la pompieri, când e inundaţie!

Trecură balta, călcând încet, cu fereală. Ea înainte, încercând adâncimea, tot pe margini, unde nu se putea să se scufunde, el chicotind, nedumerit. Câmpul plin de buruiană vineţie începea de la marginea apei şi se sfârşea sub un mal drept.

Au cules câte un braţ sănătos şi Veta l-a întrebat, deodată, fără să clipească:

— Dacă-ţi arăt locul