Studentul râse. Se uită înapoi unde-şi lăsase servieta şi pantofii. Nu era nimeni.

— Bine, nu spun, primi.

— Nu, jură!

— Pe ce?

— Pe ochii din cap!

— Pe ochii mei din cap că nu spun la nimeni!

Şi-i întinse palma umedă. Iar o apucă tremuratul pe fată.

Din locul unde şedeau, nu se vedea nicio potecă. Ea ştia însă pe unde s-o apuce. Despică măselariţa şi căută din ochi urmele. O pantă dreaptă, în care erau săpate găuri, începea de sub deal. Urca repede ca o pisică. El se uita unde aşezase Veta mai înainte piciorul şi o urmă.

Când au ajuns sus, Procopie a privit în toate părţile. Jos, văzu fundul şi malul celălalt. De aici puteai cuprinde toată groapa fără să fii zărit. În spate erau alte scobituri, pentru coborât, acoperite de iarbă. Veta îi arătă urmele unui foc stins mai demult. Cenuşa era spulberată şi alături mai rămăseseră câteva surcele.

— Aici se ascund uneori hoţii Cuţaridei, îi spuse în şoaptă, da să nu spui la nimeni, că, dacă se află, or să vină să ne omoare, ai înţeles?

Procopie o privi mai bine.

— Şi de unde ştii tu lucrurile astea?

— Ştiu eu, dădu ea din umeri, şi el îi zări zbaterea sânilor mici şi ascuţiţi sub rochia subţire de stambă.

Părul îi căzuse pe frunte şi ochii fetei sclipeau de mândrie. Procopie îşi scoase haina şi privi cerul prăvălit peste streaşină de lut care-i acoperea.

— Nu ţi-e frică? îl întrebă Veta.

— Nu, râse el, că are cine să mă apere…

Tăcură. Împrejur era o linişte apăsătoare. Sub linia cerului decolorat treceau stoluri negre de păsări într-un zbor leneş. Soarele aluneca pe suprafaţa lucioasă a bălţii, reflexele lui luminau până sus malul roşcat ca o pecingine. În ţarcul lui moş Leu, armăsarii săi stăteau nemişcaţi, cu gâturile întinse, adulmecând spre ei. Erau negri şi puternici, şi păreau mai mari în încremenirea lor. Pieile asudate aduceau de departe cu o marmură spălată cu apă.

— Îţi place? curmă fata tăcerea.

— Da.

— Nu-i bine?

Procopie se întoarse spre ea, curios:

— Ia spune-mi, nu ţi-e teamă că într-o zi ai s-o păţeşti dacă mai vii singură pe aici?

Veta clipi nedumerită:

— Adică ce să păţesc?

Studentul nu ştiu ce să-i răspundă.

— Vreau să spun… ce-ai face, de pildă, dacă ai da peste hoţi?

Copila nu se gândise.

— Eu ştiu? Da nu mi-ar face nimic, sunt sigură.

— De…

Ochii ei se aprinseră mânioşi.

— A, de ce te gândeşti la lucruri urâte? Uite, să ştii că m-am supărat pe dumneata!

Şi se ridică.

Coborâră tăcuţi. Au trecut balta înapoi, uitând pelinul cules. El s-a încălţat, şi-a luat servieta şi-au urcat la rampă.

Înserase. Umbrele se şterseseră prin iarba uscată. Peste sticlele fărâmiţate se scurgea o scamă umedă. Fata simţi bruma rece pe degete, pişcând-o. Şi-au adus aminte de braţul de pelin cules, dar nu s-au mai întors. În dreptul pompei au întâlnit câteva muieri, aşteptându-şi rândul la apă, lângă căldări. În poartă, Procopie i-a apucat braţul şi-a întors-o spre el:

— Mai eşti supărată pe mine?

Avea un glas plăcut de om tânăr, care o furnica până în creştetul capului. Sub cot îi simţea degetele calde şi sângele tot i se urcă la inimă.

— Nu ştiu, răspunse, pierită.

Se despărţiră şi ea rămase multă vreme în curte privind geamul lui. Studentul aprinsese lampa. Umbra i s-a mişcat după aceea de câteva ori prin dreptul perdelei.

•

N-a trecut o săptămână şi luase foc mahalaua. Asta de la copii s-a tras. Ieşiseră cu felinarele de pepeni. Nu era băiat în cartier să nu fi găurit coaja unui cantalup de miez şi să n-o fi scobit, găurele-găurele, cu coada unei peniţe.

Se adunau în capătul străzii, lângă Filantropia, cu lumânări aprinse în boşarii goi, acoperindu-i cu palmele, să nu se stingă lumina. Bătea un vânt rece şi şui, şi băieţii se strânseră cu pepenii la un loc, să vadă al cui e mai frumos. Au nimerit în spatele casei lui Tănase. Gunoierul era plecat, că altfel nu i-ar fi lăsat. Cum au nimerit, tocmai unde avea omul o magazie plină cu paie uscate pentru caii primăriei. Copiii au răsturnat în joacă un felinar de bostan, şi focul, gata. Au dat să-l înăbuşe, nu se mai putea. De frică, au luat-o la fugă, împrăştiindu-se. Se aprinsese magazia lui Tănase şi ardea ca o lumânare. Până să bage oamenii de seamă, flăcările trecuseră la acoperiş. Vântul a aruncat scânteile în gardul de alături. Într-o clipă s-au ridicat vecinii. Era prea târziu. Magazia lui Tănase, scrum. Acum îi ardeau lucrurile. Focul a trecut în spate, hrănit de furia vântului. Cerul se luminase de pălălaie. Vâlvătaia roşie se întindea.

— Arde! Arde! strigau zidarii.

Trâmbe lungi de fum înecăcios se lăsau prin curţi. Se simţea bine fierbinţeala care venea dinspre casa gunoierului. Parcă răsărise soarele. Vecinii alergau la pompă cu căldările să le umple. Nu putură să oprească focul. Şuvoaiele flăcărilor se întindeau şi se încolăceau pe buruienile maidanului, aprindeau gunoaiele de prin curţi şi urcau stâlpii cătrăniţi ai porţilor. Tot malul gropii ardea, şi rampa, şi drumul de lemne. Căldura se înteţea. Mirosea a baligă încinsă. Apoi pârjolul coborî malurile, într-un cerc de scântei.

— Arde! Arde! se auzeau alte ţipete.

Acoperişurile se spulberau într-o clipită. Zidurile de paiantă se prăbuşeau şi muierile strigau, strângându-şi lucrurile şi ce mai putea fi scăpat.

Cerul fumega.

Focul trecuse gardurile şi, dus de vânt, mâna spre biserică. Preotul, scos din odăile lui, vorbea mahalagiilor:

— Fraţilor, arde casa Domnului! Nu lăsaţi, fraţilor!

Cârciumarul a ieşit şi el afară cu muşteriii după el.

— Arde! Arde! se desluşea de departe ţipătul femeilor.

Auziră grinzile căzând la zidari. Focul topise în căldura lui magaziile şi sărea peste salcâmii cuprinşi de flăcări. Se aprinseseră şi duzii din grădina oltenilor. Pe străzi alergau câinii cu părul zburlit. Cineva spunea:

— Să se ducă la pompieri, vecine, la gară, c-o trăsură!

Stere înţelese că, dacă pârjolul trecea de biserică, se duceau şi casele lui. Strigă năprasnic la băiatul de prăvălie:

— Pune mâna pe topor şi haide după mine!

Săriră şi alţi vecini, cu nişte cazmale. Pe drum îl luară şi pe Tilică. Cârciumarul apucă o coadă de topor şi se repezi cu încă doi lucrători în duzii bisericii. Îi puseră la pământ şi-i grămădiră departe de gardul popii. În felul ăsta, dădeau focului hrană şi-l potoleau. Femeile