aduseră un furtun de vin din prăvălie, şi o muiere pompă apă din gura cişmelei.

Veta căra cu maică-sa căldări de apă şi le dădeau bărbaţilor. Aceştia le zvârleau în calea pârjolului. Vâlvătaia se domoli. Trunchiurile duzilor erau umede şi nu ardeau decât foarte încet.

Oamenii răsuflară uşuraţi. Preotul făcea cruci mari, cu faţa la biserică. Abia la vreun ceas sosiră şi pompierii. Până să aşeze tulumbele, focul ostenise. Ardea, numai într-un jar, inimi, inimi pe locul zidarilor. Tot la săraci făcuse pagubă. Mistuise casa lui Tănase şi încă vreo cinci. Muierile plângeau, privind rămăşiţele negre. Meşterii înjurau lângă ele, mânioşi şi îngrijoraţi.

Fata tramvaistului se întoarse acasă, frântă de oboseală. Din capătul străzii venea şi Procopie, privind nedumerit împrejur la hărmălaia iscată. Îşi lăsă iute servieta şi ieşi iar la poartă, întrebând-o pe Veta:

— Dar ce s-a-ntâmplat, frate?

Ea îşi ştergea fruntea de sudoare. Tot obrazul îi era negru de fum şi îşi simţea cerul gurii uscat.

— Parcă nu se vede! Ce-oi mai întreba! A luat foc pricopsita asta a noastră de mahala! Că la omu’ sărac nici boii nu trag!

Împrejur mirosea a lemn ars şi zarva nu încetase. Femeile se băteau cu pumnii în cap şi strigau cât puteau:

— Aooolică, maica mea, aooolică… unde mai punem noi capul, maicăăă, aooolică…

Închiseră poarta.

— Nu vrei să te speli? o întrebă studentul.

— Ba da.

Aduse o cană plină, din care-i turnă în căuşul palmelor. Ea îşi răcori faţa încinsă şi rămase aşa cu mâinile umede scuturându-le.

— Parc-ai fi o pisică! zise Procopie.

— Bine că sunt! Hî… Şi scoase limba la el. Dumitale-ţi mai arde să glumeşti, zău!

— Stai, să-ţi aduc un şervet!

Intră în casă. Veta trecu pragul după el. Afară însera. Procopie aprinse lampa. Îi întinse prosopul moale, care mirosea a săpun bun. Acum obrazul oacheş îi strălucea. Îşi scutură pletele negre şi aspre, umezite puţin în margini.

— Dă-mi şi un pieptene!

Se apropie de o oglindă mică, atârnată într-un colţ al odăii, şi se pieptănă îndelung, cu mişcări leneşe. Când termină, veni drept în faţa lui şi-i zise:

— Acuma-ţi plac?

Şi se învârti pe un picior sub privirile lui uimite. Se opri deodată, aducându-şi aminte:

— N-ai adus patefonul!

— Poimâine îl aduc, pe cuvânt…

— Apăi cuvântul dumitale-i aşa, o fudulie…

— N-am avut bani.

— Aha. Va să zică, şi dumneata eşti sărac… Păcat, un om aşa de învăţat şi să n-aibă bani… Mă duc. Ce-oi mai sta?! Am uitat că sunt supărată pe dumneata…

Procopie o apucă de mână:

— Dar nişte cărţi nu mai vrei?

Fata şovăi puţin şi spuse dezamăgită:

— Aş mai fi luat, dar ai numai romane serioase dumneata, nu-s de nasul meu. Ei, mie îmi trebuie ceva, aşa, mai uşor, mai vesel, ţi-am spus eu… Şi acum mă duc, că mă caută mama…

— Şi nu mai eşti supărată pe mine?

— Ba sunt, până aduci patefonu…

Nu plecă. Se mai întoarse o dată de la uşă, cu ochii în pământ.

— Ar trebui să nu-ţi spun…

— Ce să nu-mi spui?

— Mi-e frică, domnu Procopie…

Se codea, vorbind cu gura pe jumătate.

— Frică? se miră el.

— Da. Mi-e frică de dumneata… Eu sunt fată şi, vezi dumneata, nu-i frumos…

— Ce nu-i frumos?

— Că stăm aşa, amândoi…

Se roşise.

— Şi ce dacă stăm?!

— Ce ştii dumneata, păi să ne afle mahalaua, mai scoate vorbe, că cine ştie ce, că aşa şi pe dincolo, muierile astea bătrâne de-abia aşteaptă… Eu sunt fată mare… Într-o lună împlinesc şaisprezece ani, şi altele la vârsta mea au sărit de-acu pârleazu…

Vocea i se sugrumă.

Studentul nu înţelegea prea bine.

— Adică, ce-i asta, au sărit pârleazu?

— Avem noi, aşa, o vorbă. Prea vrei să le ştii pe toate… Îşi muşca buzele şi îşi împletea degetele încurcată. Pe urmă mai e ceva…

— Ce mai e?

— Mama spunea că am început să-mi pun lămâiţă-n sân… Tăcu o clipă, apoi rosti iar: Şi nu e bine…

— Îţi pui lămâiţă-n sân?

— Da.

— De ce?

— Să miros frumos ca dumneata…

Procopie fluieră.

— Ce vorbeşti?

— Zău.

Chiriaşul îşi scoase ochelarii şi îi şterse cu batista.

— Acu să ştii că mă duc de-adevăratelea…

Şi ieşi afară. Cerul era cenuşiu de tot. Numai spre răsărit atârna o fâşie albă între cioturile salcâmilor arşi, ca o americă spălată. O zgură murdară, luată de vânt, se aşternuse în curtea lor. Locurile arse fumegau încă şi peste toată mahalaua plutea un miros încins de cârpă. Înserarea tristă cuprinsese Cuţarida. Pompierii tot nu plecaseră. Loveau cu târnăcoapele în bârnele fumegânde. Zidarii, cu muierile, strângeau trenţele scăpate, pe jumătate pârjolite.

Fetei îi veni să plângă fără să ştie de ce. Trase în piept aerul iute, plin de fum, şi intră în casă.

— Da unde umbli, fată? o luă la zor coana Marioara cum o văzu.

Veta nu răspunse. Se dezbrăcă tăcută, cuprinsă de o posomorâre mare.

— O să te spun lu Aristică, auzi tu? Ai început să-ţi faci de cap…

Maică-sa mai bodogăni câtăva vreme, dar copila n-o mai auzea. Nu se gândea decât la sufletul său pierdut, la iubirea fierbinte care-i înecase inima.

Prin noiembrie, într-o duminică, ai ei plecaseră la nişte rude. Rămăsese toată casa în seama Vetei. Coana Marioara şi domnul Aristică se gătiseră încă de la prânz. Pe fată n-o luaseră, că ţineau o petrecere numai între oameni mari şi nu se făcea să-i audă urechile ce-şi spun bărbaţii la un pahar de vin.

I-a însoţit până la poartă şi taică-său i-a făgăduit că dacă are să fie cuminte o să-i aducă ceva la întoarcere. Vetei îi venise să râdă. Tot o mai credeau un copil.

Era o zi senină şi friguroasă. Fata privise Cuţarida. Străzile, pustii. Prin curţile vecinilor se auzeau gramofoanele. În bătătura lui Tănase nişte meşteri ridicau altă casă din bârne. Gunoierul dădea ajutor cu nevastă-sa. Se întoarse. În uşa lui, ieşise Procopie, numai într-o flanelă strânsă pe gât. Privea soarele alb, lucios, care aluneca peste maidan.

— Ce faci? o întrebă cu glasul său plăcut.

— Ce să fac, uite, am rămas singură acasă, ai mei s-au dus la o petrecere…

— Ce-mi dai dacă-ţi spun ceva care o să-ţi facă plăcere…

— Ai adus patefonu?

— Da.

— Ce bine-mi pare… Pot să vin? Dumneata ştii să dansezi? Dacă nu, te învăţ eu… Ai să vezi ce uşor este… Da rămâne între noi, domnu Procopie, să nu afle ai mei că am trecut pe la dumneata când au fost ei plecaţi. Intră înainte şi vin şi eu după aceea, să nu ne vadă cineva…

•

În odaia lui era cald şi plăcut. Mirosea a hârtie veche.

— Nu