— Bine. Numai să mă înveţi să dansez, că nu prea ştiu…

— Cum să nu, că mie-mi place la nebunie, domnu Procopie. O, de-abia aştept să mă fac mai mare, să mă duc la baluri, să-mi fac rochii lungi, albe, şi să fie şi o sală mare, numai cu oglinzi şi cu parchet pe jos, ca să lunec aşa… tam-tam, tam-tam, tam-tam, ta… Da unde-i patefonu? Să nu mă fi minţit…

Pe masă zări cutia neagră şi plăcile. Studentul învârti arcul şi puse o placă. Toată odaia se umplu de sunetele dulci ale unor viori. Fata se ameţi dintr-o dată, o bucurie sălbatică o cuprinse şi abia după câteva ceasuri îşi aduse aminte ce se întâmplase cu ea.

•

Procopie fusese la început stângaci. Se mişca greoi.

— Uite, ia-te după mine, îi spusese, aşa: un-doi, unu-unu, un-doi, încet, încet, aşa, vezi că-i uşor? Ei, haide, puţin curaj… Un-doi, un-doi, unu-unu, un-doi… Bine, aşa, încet, că mă calci pe picior… Uhu, da ţeapăn mai eşti, mai cu îndemânare, aşa, bine…

Studentul se învârtea supus, condus de braţele ei. Fata îl simţea aplecat peste ea, cu gura aproape de păr. Îl auzea cum râde când paşii i se încurcau şi parcă nu mai răsufla, simţindu-i trupul puternic aproape şi hainele care miroseau frumos. După vreo jumătate de ceas, învăţase. Placa veche hârâia încă un tangou:

Ilona,

Calvar mi-e viaţa fără tine,

Că-n nopţile senine,

Ce dulce, dragă,

Mi-ai cedat…

Ostenise. Îşi ascultă bătăile inimii. Se lipi de fereastră şi privi afară. În curte, câinii se întinseseră la soare, cu capetele pe labele puternice. Să fi fost trei după masă. Îi era frică şi parcă era şi bucuroasă că se afla singură cu Procopie aici, că el o ţinuse aproape, în braţe, şi că dansaseră împreună. Studentul se aşezase pe patul scund de alături. Tăcea. Din când în când schimba plăcile.

Blondă sau brună

Mie mi-e totuna,

Pe-amândouă le doresc,

Pe-amândouă le iubesc…

Cânta o voce de bărbat.

De la geam se vedea grădina oltenilor. Lângă porţile de sârmă şedeau doi ţărani cu faţa către soarele puţin. Aveau căciuli negre şi creţe, şi pe umeri îşi aruncaseră mindirele de culoarea boabei de porumb. Nu vorbeau. Ţineau capetele aplecate în pământ şi umbrele lor scurte atârnau într-o parte. În odaia lui Procopie se făcuse linişte. Peste Cuţarida răsunau acum clopotele de la cimitirul Sfânta Vineri. Sunetele lor pătrundeau până aici. Aerul limpede de afară era ca o apă luminoasă.

Pe urmă, Veta nu-şi dădu bine seama ce-a fost. Procopie se apropiase de ea, îi cuprinsese umerii şi o sărutase pe obraz şi pe gură. Vorbea repede şi răsuflarea lui fierbinte îi ardea urechile. Fata se smucise, o apucase o spaimă mare şi-ar fi vrut să fugă, dar nu putea, pentru că din tot trupul i se ridicase o dorinţă pe care n-o putuse stăpâni. Spunea numai:

— Ce faci? Ce faci?

Şi teama i se amestecase cu o bucurie nouă şi necunoscută, cu durere, şi plânse, şi râse, îl mângâie şi-l sărută şi ea şi rămaseră unul lângă altul multă vreme, încremeniţi într-o îmbrăţişare veche de când lumea.

Ţăranii şedeau în acelaşi loc, ca nişte curcani înfriguraţi, cu mindirele lor roşcate pe umerii ridicaţi. Picoteau de-a-n picioarele. Dinspre Griviţa tot mai cădeau sunetele curate ale clopotelor de la Sfânta Vineri. Lumina se schimbase puţin. Se apropia seara. Vetei i se făcu deodată frică. Avea în tot trupul o durere surdă, necunoscută. Strânse câteva ace risipite pe duşumele.

•

Orice poţi să ascunzi în lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Că dragostele sunt ca buruiana rea, cresc în văgăunile inimii şi s-arată. Nu mai scăpa domnul Aristică de gura nevestei:

— Mă bărbate, nu-i, mă, lucru curat cu fata noastră, ascultă la mine…

— Iar începi? se mânia omul.

— Ascultă şi de gura femeii, că voi ce vă pricepeţi? Puneţi căciula pe-o ureche şi vă vedeţi de treaba voastră, dar ia să staţi ca noi lângă copii, aţi şti şi ce-are-n cap, şi ce-are-n suflet. Nu mai doarme Veta noastră de când cu studintu ăsta şi-o să păţim una lată de-o să se ducă vestea! Ce-ar fi să-i zici tu să-şi ia ce-i al lui şi să plece unde-o vedea cu ochii, să ne lase în sărăcia noastră?

Tramvaistul s-a mai gândit, l-a întrebat şi pe nea Fane, la cârciumă:

— Mă vecine, ce zici, uite, am un chiriaş. Tânăr, de. Om cu carte, student. Fata merge şi ea pe şaisprezece anişori, să-mi trăiască…

— Să-ţi trăiască!

— … cam face zâmbre chiriaşului. Acu, eu n-am văzut-o, da-mi spune mă-sa. E cuminte, săraca, da mai ştii…

Nea Fane a sorbit cinzecul său cu evlavie, a aşezat măsura pe tejghea şi a clătinat din cap:

— Şi-adică ce-ai vrea dumneata să afli?

— Păi să nu fie cu păcat, cam la cât i se face, aşa, fetii…

— De… P-acilea, prin mahalaua noastră, pe unele le-apucă şi pe la treisprezece ani. Nu le vezi pe-ale zidarilor? Nici nu sunt răsărite bine, şi umblă cu burta la gură…

N-a mai băut domnul Aristică. A doua zi, cum s-a luminat, a bătut în uşa studentului.

— Bună dimineaţa, a zis. Domnu Procopie, nu te supăra, am de vorbit ceva cu dumneata…

Chiriaşul i-a deschis cu inima cât un purice.

— Poftim, poftim…

Tramvaistul s-a aşezat pe un scaun, şi-a scos batista şi şi-a şters fruntea de sudoare. Nu-i cădea nici lui bine.

— Uite ce este. O să-mi vie o rudă de la Focşani, eu de-acolo sunt, n-ai de unde să ştii dumneata, şi-o să intre la noi, la Tramvaie. N-are unde sta. Ce m-am gândit: i-a să-l rog eu pe domnu Procopie, că e băiat înţelegător, om cu ştiinţă la bază, n-o să se supere… Ştii dumneata, aşa sunt rudele. Altfel, n-am de ce să mă plâng. Mi-ai plătit chiria la timp, ba încă şi înainte, dar suntem la mare nevoie, înţelegi?

— Înţeleg, răspunse Procopie cu inima uşoară.

Studentul se mutase într-o luni. Pe Veta o trimisese maică-sa încă de dimineaţă în Obor, la nişte cumetri, cu treabă.

Procopie plecase pe