Muierile încă vorbeau pe la porţi:

— Se duce. Se mută mai la centru, că a ieşit doctor. Ei, ce vrei, acu are bani…

Fata a aflat tocmai pe seară, când s-a întors şi-a văzut odaia goală şi trenţele mă-si spânzurând în geamurile deschise. S-a oprit în prag şi a privit pe rând pereţii albi, pe care se mai vedeau urmele lucrurilor luate şi hârtiile desprinse din pioneze. Pe duşumele, Procopie uitase un caiet cu scoarţe albastre.

Simţi că i se face frig. Ieşi.

Afară, soarele de noiembrie, tocit şi şters, cădea peste case. Sub streaşină se aşternuse un strat de frunze roşii de viţă sălbatică. Motanii se tăvăleau a dragoste în jarul lor. Câinii se scărpinau de pomi.

Intră în casă. Maică-sa spăla, şi mirosul de leşie, vechi şi cunoscut, îi aduse aminte că are de făcut treabă.

Nu întrebă nimic. Se închise într-o odaie şi plânse mult, din toată inima, tristă ca de moarte.

•

În cărţile pe care le citise Veta, fetele erau furate de conţi şi de marchizi. Eroinele fascicolelor îngălbenite, sărace şi frumoase, locuiau în case triste până se ivea un bărbat îndrăzneţ să le schimbe viaţa. Acesta înfrunta o mulţime de primejdii şi, în cele din urmă, îşi ducea mireasa într-un castel frumos, clădit pe o stâncă, unde trăiau amândoi până la bătrâneţe. În câte nopţi nu visase ea pe prinţul d’Astra, pe marchizul de Gadelle şi pe câţi alţii!…

Uneori se scula şi i se părea că aude galopul cailor peste câmpul Cuţaridei. Se trezea buimăcită, gata să ţipe, cu cămaşa udă în spinare. Privea fereastra albastră, mânjită cu lumina stinsă, pierită a nopţii şi ofta.

Pe drumul Griviţei treceau căruţele lăptarilor în goană. În mahalaua gropii bărbaţii erau altfel. Ea îi vedea în fiecare zi. Ginerii nu erau marchizi, ci salahori ori fochişti, tinichigii sau cizmari, oameni necăjiţi, care umblau toată ziua după o pâine. Îşi luau neveste frumoase dintre fetele ungurenilor sau ţigănci mai spălate. Le zvântau în bătăi chiar a doua zi după nuntă.

Nu semănau…

•

Veta s-a mai gândit ce s-a mai gândit la Procopie, la dragostea lor scurtă ca viaţa florii de veronică şi în cele din urmă a uitat de el şi de cărţile lui. Domnul Aristică i-a găsit un bărbat. A dat-o după unul de-ai lui, de la Tramvaie. Acesta i-a făcut nuntă, a dus-o în mahala la el, au petrecut, scăpaseră şi părinţii cu faţa curată. La vreun an născuse un băiat pe care-l iubea de nu mai putea.

Încă nea Fane spunea:

— Intraseşi la idei, vecine, şi, uite… Ai şi nepot!

— Am, să-mi trăiască! Ce vrei? Aşa o fată cuminte ca a mea, mai rar! Nu mi-a ieşit din cuvânt. E drept că a găsit şi un bărbat bun…

— Da ce-i?

— Amărâţi de-ai noştri, lucrează la macaze…

— Ei…

— Şi-l iubeşte, domnu Fănică…

— Nu mai spune!

— Ce vrei, tinereţe cu bâzdâc! A mea intrase, cum zici dumneata, la idei: „Aristică, zicea, ai grijă, Artistică, de copila asta a noastră, că ne face de ruşine”. Da ea, săraca, domnu Fănică, e ca porumbielu… Or să-şi facă nişte odăi, băiatu e strângător, şi mi se pare că, azi-mâine, îmi mai toarnă un nepoţel…

— Să-ţi trăiască!

— Să-mi trăiască!

— Eşti bun de-o cinste!

— Cum să nu! Coană Lino, dă-ne câte-o sticlă de lampă numărul doi, vorba lui nea Fănică…

Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Viţa-sălbatică era vânătă şi rară. Sub streaşină caselor scunde luceau pânzele albe şi alunecoase ale păianjenilor. Vântul spulbera frunzele corcoduşilor şi le arunca pe maidan. Copiii băteau ţurca, scuipând în palmă. Lemnul ascuţit se înfingea în noroiul drumului. La rampă se strângeau lopeţile, şi gunoierii, băuţi, ciupeau muierile, înghioldindu-le spre camioanele deşertate. Făcuseră focuri alături, şi fumul atârna destrămat peste crestele gropii. Aglica pierise. Mai rămăsese o creastă de ciulini uscaţi şi buburoşi.

— Uite câinii, Paraschive spuse ăl bătrân.

Dulăii urcau în goană poteca. Erau ogărâţi şi muşcaţi. Atârnau floacele de pe ei. Trecură.

— Şi ce soare! zise pungaşul. Urât e la pârnaie, Treanţă!

Ridică un bolovan şi-l aruncă după ceată. Codoşul se scarpină după ceafă şi începu să fluiere. Îi era cald şi bine. Se mişcau alene, slăbiţi de nemâncare.

— Tare-i dibaci să umbli aşa, de capul tău!

Priviră pomii prăfuiţi şi cerul în care zburau păsările.

— Acu, că am trecut prin astea, spuse cel tânăr, pot să mă numesc şi eu hoţ ca lumea. Ce zici?

— Ce să zic? Nu mai eşti ucenic. Ai văzut şi binele, şi răul…

Şi aşa fusese. Mai mult de un an nu ştiuse ce-i lumina soarelui. Încercase el, Bozoncea, să-i facă scăpaţi, o trimisese pe Didina pe la gardieni pe-acasă, nu fusese chip. Îi mai aduseseră o dată la tribunal la un apel, au vrut să fugă, n-au avut cum. Îi venise greu lui Paraschiv, dar zilele trecuseră. Era mai mâhnit, mai bătrân şi mai uscat la inimă. Avea ce povesti câte petrecuse. Că şi acolo erau reguli şi stăpâni.

Cum intraseră, i-au luat în primire hoţii mai vechi. Mai mare peste puşcăriaşi se afla un vătaf de se ţinea bine cu păzitorii. El tăia şi spânzura. Aveai nevoie de-o ţigară, de mâncare, voiai să trimiţi o scrisoare afară, la rude, el le făcea pe toate. Dar trebuia să-i dai. Lua şpagă şi o împărţea jumate-jumate cu gardienii. Cine i se împotrivea vedea pe dracul. Nu-l cunoştea Gheorghe. Mutu-i zicea. Tăiase oameni şi avea de stat o viaţă în puşcărie. Trăia ca la mă-sa acasă, ţinea ţuţări de-l serveau şi făcea pe nebunul.

Întâi pe Paraschiv l-a luat în focuri:

— Cum îţi zice, tolomacule?

— Da tu cine-oi fi? Nepotul lui Zmeu? se supără cel tânăr.

Nu prea se vedea bine. Celula era lungă şi întunecoasă. Într-un zid ardea o lampă chioară. Puşcăriaşii cei vechi au îngheţat. Noul-venit nu le ştia obiceiurile. Gheorghe l-a tras de mână.

Vătaful s-a dat jos la ei. Se făcuse linişte. Nu mai mişca unul.

— Puişorule, tu n-ai mai fost pe la pension, se vede treaba. Nu ştii ce-i aia gherlă…

— Sanchi…

— Dă-te-ncoa…

Se apropiase. L-a apucat pe ageamiu cu o mână şi l-a tras lângă el. L-a văzut Paraschiv. Era un ăla jimbat, cu o faţă neagră, tăiată sub ochi. Mesteca o bucată de tutun.

— Cum îţi zice, mă, ţie?

— Da