Vătaful a ridicat pumnul să-l lovească. Treanţă înlemnise. Cu o mişcare iute, pungaşul i-a prins muşchiul între degetele lui subţiri. I-a înmuiat mâna. Din ochii verzi ca mucegaiul ieşeau scântei. Se uitau şi ceilalţi.

— Aşa, micule! îl zădărî unul.

Cel tânăr l-a slăbit şi i-a lăsat pumnul în jos, spunându-i:

— Zexe-mi zice, dacă vrei să ştii!

Asta a fost. De atunci nu l-a mai atins nimeni, nici pe el, nici pe Gheorghe. Cărau ăilalţi hârdăul, măturau. Ei se uitau. Zicea ăl bătrân:

— Stăpâne am să-ţi spun de-acum…

Hoţii cei vechi le-au dat ţigări şi de mâncare. Au dus-o ca beii. Duminica venea ţiganca în Dealul Văcăreştilor şi le căra pui fripţi şi curcani. Le mai spunea câte ceva. Dăduse şi de urma lui Nicu-Piele. Îl ţineau şi pe el cu parale. Scăpase mai uşor. Avea de făcut numai şase luni de mititică.

O privea Paraschiv printre sârme şi-l apuca deznădejdea.

— Nu mai ies odată, Didino, de-aici…

— Şi ce-ai să faci?

— O să vezi tu.

— Te lauzi, grozavule!

— Mânca-ţi-aş ochii, dacă nu-mi vine să răstorn puşcăria asta şi să viu să te iau din braţele starostelui!

— Ce mai aştepţi? râdea ea întărâtându-l.

Paraschiv ar fi mâncat-o, aşa cum râdea cu toţi dinţii ei strălucitori şi umezi.

— Nu mai râde, Didino, nu mai râde!

— Râd, na!

Şi-şi înfingea ţâţele tari în plasa care-i despărţea, ca şi când i le-ar fi dat lui. Începuse să-i placă şi ei manglitorul. Era tinerel-tinerel şi-o zăpăceau ochii lui veninoşi şi plini de poftă. Bozoncea se ramolea. Trecuse şi vremea lui. Începuse să-i albească părul pe la urechi. Pleca repede, să nu-l mai vadă pe Paraschiv.

Şi-acum că scăpase, pe ea o căuta. Îi spuse lui Gheorghe:

— O să vedem noi ce-i cu legea starostelui. Mi s-a urât să le ia el pe toate şi să-i joc la uşă.

Ăl bătrân îl privi cu spaimă. Bănuise el ce bănuise. Ăsta era om al dracului, se vedea după cum pune mâna. Nu se înşelase nici de data asta.

Paraschiv vorbea îndârjit, privind groapa adâncă, sălbatică:

— Mi s-a făcut sete, Treanţă, să stăpânesc numai eu peste hoţi, să călăresc Griviţa şi Filantropia, să văd ce e-n Obor şi Mandravela şi să-i fur Stăpânului pe Didina, să v-o dau vouă s-o mârliţi şi s-o batjocoriţi, că l-a lăsat pe Sandu şi s-a dus după ăl puternic!

Caiafa îl privea fără să spună nimic. Era frumos ucenicul, cu faţa lui pestriţă, aprinsă de o putere care-i lucea în ochi.

— … şi să mă-ntorc şi la comisari şi să-i jughinesc, să le-arăt eu cum se bate! Şi să-l omor pe ăl de-mi punea cărbuni la subţiori, să beau sângele lui, oh…

În noaptea aceea au dormit în groapă, şi a doua zi, în zori, s-au dus la casa Didinei.

În drum au trecut şi pe la simigii. Piaţa, plină. Grecii, cu tarabele încărcate. Mirosea de departe a dovleac copt şi a sămânţă prăjită. Au grăbit pasul. Drept la Iani în prăvălie s-au înfiinţat.

— Bună ziua la negustori! a zis cel tânăr.

Caţaonul înlemnise. Nici nu mai mişca. Codoşul îşi freca palmele cu bucurie.

— Ce mai faceţi, bre? a întrebat negustorul, cu jumătate gură.

— Bine, dar matale?

Şi i-au răsturnat taraba cu plăcinte. Grecul holbase ochii.

— Să nu crâcneşti! Credeai că ai scăpat de noi?

— Bine, mă!… l-a dojenit şi Gheorghe cu vocea lui frumoasă. De ce nu ne-ai respectat, mă? Că eram în lume, aveam treabă cu comisarul… De ce râdeai, mă, ia spune!

Iani tremura.

— Banii, dă banii, că te tai! i-a strigat Paraschiv.

— Ce-ai, bre, cu mine? Du-te la alţii mai pricopsiţi!

— Gura! Să n-aud un cuvânt! Haide, scoate mardeii, fără gălăgie!

A aşternut caţaonul paralele pe masă. L-a scotocit ăl bătrân şi prin buzunare. A mai găsit. I-a arătat şi el muchea cuţitului:

— Îl vezi? Dacă se-aude vreo vorbuliţă după ce plecăm, s-a zis cu tine!

Bâţâia negustorul de frica morţii. N-a crâcnit. Au ieşit, i-au luat la rând. Au băgat pungaşii spaima-n simigii, să-i înveţe minte să mai râdă de ei.

•

I-au găsit pe toţi: pe Nicu-Piele, pe Sandu-Mână-mică, pe Bozoncea şi pe-a lui, mai frumoasă, veselă, cum îi stă muierii bine în focul vârstei. Lipsea numai Oacă, dus în dealul Filaretului, cu coliva-n piept, şi Titi Aripă. A întrebat ăl bătrân de ei.

Ruda Didinei o păţise cu starostele. Ce-i venise într-o zi, n-avea parale, se lipise de-un orb. Băgase mâna în banii de pomană. Nu zici că l-a adus Dumnezeu pe Bozoncea tocmai atunci! L-a văzut, cât era de-ai lor, l-a înhăţat de gât şi i-a dat peste ochi vreo două. Toate astea le povestea lunganul, de faţă şi el, abia ieşit din pârnaie, nimerit cu Stăpânul.

N-ar fi fost nimic. După ce i-a numărat gologanii cerşetorului şi i-a pus la loc, s-a uitat cu scârbă la ruda gagicii, şi cu degetul mic i-a tras afară cravata din flanelă. Titi Aripă avea o cravată de mătase, mândria lui de peşte. S-a îngălbenit tot, de ziceai că dă moartea-n el. A vrut să spună ceva. Bozoncea l-a scuipat drept în gură. De unde se găsise şi el să fure! Asta nu putea să i-o ierte Stăpânul.

De atunci nu-l mai văzuse nimeni pe tăinuitor. Sandu zicea c-ar fi auzit că s-a spânzurat, dar lui Nicu-Piele nu-i venea să creadă, pentru că ăştia, învăţaţi să trăiască bine, în poala muierilor, nu prea-şi ridică viaţa singuri, ca piţigoii. Şi ca să arate că-i părea rău de el pentru că petrecuseră împreună chiar în casa în care se aflau, încheiase dând din umeri, privind în ochii lui Paraschiv:

— De, mă ucenicule, altminteri, cum îl ştii şi tu, băiat bun, chit că bea apă dimineaţa!

Stăpânul, de bucurie, i-a luat după el pe Griviţa, la o cârciumă de-o ştia.

„La Borţoasa” era o veche grădină, spre şina Constanţei, unde chefuiau şuţii din Grant, feriţi de ochii poliţiei. I se dusese vestea pentru vinurile ei şi pentru grătarul pe care-l avea. Aici venea şi lume mai scuturată, negustori şi mahalagii din cartierele învecinate. Erau şi şanteze, de cântau dezbrăcate pe o scenă mică şi dărăpănată, să facă plăcerea pungaşilor şi să le zică la ziuă câte ceva fără perdea. Gheorghe cunoştea, mai petrecuse în tinereţe acolo. S-a bucurat.

— Hai, Stăpâne, cum nu… Să ne frigă Borţoasa nişte momiţe şi