nişte ficăţel, să-l treacă ea prin ardei şi să ţi-l dea cu sângele şi cu gustul său, eh, ce ştiţi voi, geamabeţilor! Păi când am tăiat eu mahalaua aia, la Ciucea, cu Toropeală, aici am venit, aveam biştari să vă-ngrop, numai aur…

Ştiau caramangiii. Mai auziseră povestea asta de o sută de ori. Sandu i-o reteză scurt:

— Lasă, Treanţă… Pe urmă au venit comisarii, i-aţi pus la masă, i-aţi îmbătat şi le-aţi luat centiroanele, cunoaştem…

Ăl bătrân s-a întristat. Nu-l mai ascultau. A dat din umeri şi-a luat-o înainte.

Noaptea de toamnă, luminoasă şi caldă, abia începuse. Pe Calea Negustorilor treceau trăsuri şi maşini. În urma lor rămânea praful.

Ajunseseră. Prin gardul de lemn verde se vedeau câteva lămpi mari, strălucind. Se auzeau lăutarii, şi mirosul de mititei şi de porumb fiert se simţea de departe. La poarta grădinii, câteva ţigănci vindeau marfa în foi uscate. Era îmbulzeală, chelnerii îmbrăcaţi în halate albe, cu şervete lungi pe braţ, purtau în goană tăvi, cu fripturi şi patricieni, farfurii cu gogoşari aromaţi sau castraveţi în oţet. Din fundul grădinii răzbătea zgomotul făcut de grataragiu cu cleştele său. Pe două şiruri, în dreapta şi la stânga potecii pe care păşeau, erau înşirate mese uşoare, acoperite cu americă tărcată, în culori vii. Pe scaunele cu spătar şedeau negustori şi oameni de-ai lor. Râdeau încălziţi de vin, săltând burţile încinse în centuri lucioase de piele. Mâncau cu poftă, ducând repede furculiţele la gură, mestecând cu zgomot, privind rar în lături şi numai atunci când răsuflau după un pahar de vin rece. Mai într-o parte, unde nu bătea aşa tare lumina, erau şi mesele manglitorilor. Câţiva l-au cunoscut pe Bozoncea şi i-au dat bună seara. Starostele le-a răspuns vesel. Şi-au făcut loc, alături, lângă o poartă care da în câmpul Chitilei, să poată fugi dacă era nevoie. Paraschiv citi afişele colorate, lipite pe gardul împletit:

 

AICI CÂNTĂ ZAVAIDOC, CÂNTĂREŢ POPULAR DE ARII ŞI CÂNTECE NAŢIONALE. ÎNCURAJAŢI ARTIŞTII ROMÂNI!

DACĂ BEI MORI, DACĂ NU BEI TOT MORI! DECI MAI BINE BEA CĂ VIAŢA E SCURTĂ! BORŢOASA VĂ ZICE POFTĂ BUNĂ!

CONSUMAŢI RENUMIŢII PATRICIENI DE CASĂ!

 

Un ţal aduse o listă de mâncare şi i-o dădu lui Bozoncea. Pe hârtia lucioasă, felurile erau scrise cu creion chimic, într-un fel curios:

 

MENU

 

LA BORŢOASA, restaurant şi grădină,

cântă ZAVAIDOC şi orchestra

 

ANTREURI:

Ridichi, brânză Telemea, roşii la gheaţă, caşcaval, şviţer, peşte,

omar, stridie, Morun. ICRE.

Ţuică, secărică, drojdie.

SALATĂ LA GREC

Nu consumaţi scobitorile la ciorbă!

Dacă nu-i bună salata, ascultă-l pe ZAVAIDOC!

 

CIORBE:

Supă grasă cu mujdei. Renumita ciorbă de SUS INIMA ROMÂNI!

Ciorbă de bătături. Oasele daţi-le la câini!

 

FELURI:

Ostropel de văcuţă cu Salată VERDE.

Anghimaft cu orez.

Ardei umpluţi.

Raci.

Astăzi: FRIGANELE.

 

BEŢI VINURILE NOASTRE: Muscat-Ottonel, Şaba, Valea Dosului.

FRIPTURI: Purceluş la MICA VITEZĂ

VACĂ cu cartofi pai

RIDICHI Accelerat

Fudulii de berbec

INIMĂ LA TAVĂ cu spanac

Mititei, patricieni, debreţini la comandă.

VIN NEGRU, Mamă, mamă

Bere blondă şi brună la halbă şi la Ţap. Dă chelnerului bacşiş şi nu

uita pe lăutari!

VOE BUNĂ!

Cafele, prăjituri de casă.

Lichior, Ţigări

POFTĂ BUNĂ vă urează

BORŢOASA

 

Urma o fotografie a patroanei, o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă şi veselă, care râdea clienţilor.

Citi o dată şi Nicu-Piele. Era babilonie curată.

— Ce vreţi, marafeţilor? îi întrebă Bozoncea.

Lui Mână-mică îi rămăseseră ochii pe icre. Stăpânul chemă chelnerul şi porunci. Întâi câte o drojdie, dar mai mare, şi să aşeze şi un vin negru de trei inşi la gheaţă, să se găsească din vreme la baterii, apoi câte o bucăţică de caşcaval cu roşii şi mititei, câţi or încăpea pe grătar, pentru ca la urmă să facă şi câteva fripturi aşternute bine pe cărbuni, date prin fum, să meargă băutura.

Pe estrada de scânduri se urcase orchestra şi o melodie uşoară sui deasupra grădinii. Didinei şi lui Sandu le aduseră câte o farfurie de icre şi bere. Ăi scăpaţi din puşcărie mâncau fără să scoată un cuvânt. Erau hămesiţi şi doriţi de lucru bun. Ce-au vrut le-a pus starostele dinainte. De aia-i plăcuse lui Gheorghe să-l slujească. Stăpânul nu se uita la parale; când era de petrecut, petrecea…

Un bărbat negricios şi gras, cu părul cărunt, se urcase pe scena îngustă. Purta la gât o cravată bogată, cu picăţele, strânsă sub bărbie. Negustorii din jur bătură din palme. Era Zavaidoc. Avea o voce plăcută şi râdea. Începuse uşurel:

 

Foaie verde tei rotat,

Mama când m-a alăptat,

Nu cu lapte, cu păsat,

Cu vin vechi m-a adăpat…

 

Nu mai mânca nimeni. Toţi întorseseră capul spre cântăreţ. Vocea lui acoperea grădina. Chelnerii se opriseră sub lămpi, ascultând şi ei. Paraschiv ridică ochii. Didina avea pe buze o spumă subţire şi albă de bere. Îşi lingea gura sălbatică cu limba şi strângea uşor fălcile. Frumoasă era! Juca o stavă de cai sub pielea ei. Se cutremură carnea pe el. Ibovnica simţise şi se făcea că se joacă cu o furculiţă. Numai ăl bătrân băgase de seamă. Ţiganca se întoarse puţin şi râse uşurel spre pungaş. Asta i-a pierdut şi pe el, şi pe ea. A înţeles cel tânăr că nu mai avea mult de aşteptat. Şi l-a cuprins o veselie nestăpânită, şi s-a apucat să dea paharele peste cap. Era o bucurie de vin!

Cântecul se isprăvise. Negustorii şi şuţii de alături bătură din palme. Viorile iar se îndulciră şi guristul o dete pe limba lor:

 

Păi, m-am uşchit de la armată,

măi, măi,

Pentr-un puişor de fată,

măi, măi.

 

— Aşa! se însufleţiră pungaşii.

Chelnerii cărau fripturile, nu mai isprăviseră cu mâncatul. Vinul aburise paharele înalte şi străvezii. Avea culoarea prunei brumării şi le era mai mare dragul că trăiesc, că sunt liberi şi că petrec.

Când s-au mai matolit, a început Gheorghe să-şi aducă aminte. Îl întreba Bozoncea:

— V-au bătut, mă?

— Pe săturate.

Râdea Stăpânul.

— Va să zică, a învăţat şi Paraschiv meseria?

Mai că nu plângea Treanţă.

— Ne-au ars cu cărbuni…

— Ei?

— Da, şi ne-au bătut cu frânghia udă…

Se făcea carnea ca la găini pe hoţi, că pătimiseră fiecare şi ştiau ce-i aia