— Şi cine mai era pe-acolo?

— Lume bună, Stăpâne. Păi alde Gătitu, Arsene, Mulă, Ilă-Plic, Vizante…

— Şi ce făceau?

— Ce să facă? Şedeau la umbră şi dădeau la peşte…

Starostele se gândea. Spuse cu amărăciune:

— Ei, îi strânge câte unul, câte unul, se duce dracului tagma hoţilor! Cine o să mai spargă o casă, cine o să mai bage o gaură?

Şi mai sorbi un pahar, cu sete, înfricoşat puţin şi de soarta lui. Privi la ţigancă. Numai pe ea să nu i-o fi luat cineva, s-o ducă prin puşcării, că moarte de om ar fi făcut…

Chemă lăutarii la masă şi-i puse să-i cânte la ureche. Se îmbătase. Zicea Zavaidoc:

Păi, banii, banii i-aş blestema,

Că nu-mi trebuie, oh, mama mea,

Dar cine-i are, oh,

Cine-i are, maica mea,

Trăieşte cu nepăsare,

Griji n-are, oh, mama mea…

Sandu a turnat în pahare, le-a dat şi ţiganilor:

— Beţi, mă, de sufletu nostru, că mâine-poimâine ne prăpădim!

Guriştii sorbiră vinul şi iar zdrăngăniră coardele.

Piele şi Paraschiv se uitau la şanteze. Pe scenă ieşiseră vreo cinci femei, abia acoperite de rochiile scurte. Aveau pulpele goale şi dansau după sunetele unui pian. Negustorii se prăpădeau privind. Ele băteau podelele murdare cu tocurile pantofilor în acelaşi timp, se lăsau pe vine, săltau din buric şi făceau cu ochiul crailor. Aceştia aruncau cu piese de cinci lei pe scenă şi clipeau la muieri.

În jurul lămpilor se strânseseră ţânţarii. Răcoarea toamnei acoperea boschetele de iederă roşie şi leandrii ţepeni de la intrare.

— Pă care-o iei, Nicule? întrebă Mână-mică.

— P-a din dreapta, de are aluniţă la genunchi.

— Mama lor de coarde, mi-a venit zbânţul…

Se ridicară clătinându-se şi se apropiară de scenă. Şantezele începură să joace mai cu foc şi, când cortina de pânză decolorată căzu peste capetele lor, fugiră repede în grădină la gagii. Pungaşii opriră două şi le luară la masa lor. Nu se supăra Bozoncea.

•

În zori, au lăsat bacşiş chelnerilor şi au plecat cu lăutarii în trăsuri. Paraschiv se nimeri lângă Didina, care-l ţinea pe staroste în braţele ei. Stăpânul adormise, legănat de trapul uşor. Nu spunea nimic pungaşul. Privea numai cerul albicios şi salcâmii despuiaţi ai Griviţei. Copitele cailor loveau caldarâmul şi în celelalte trăsuri se auzeau chiuiturile hoţilor. Lămpile albastre cu gaz aerian lăsau sub ele, pe trotuarele pustii, umbre albastre.

Birjarii întrebau din când în când:

— Încotro?

— Înainte, făcea Gheorghe şi iar se lăsa pe spate, fumând.

— Dii! îndemnau vizitiii caii somnoroşi.

Răceala dimineţii învineţise obrazul frumos al Didinei. Paraschiv nu-şi mai lua ochii de pe ea. Într-un timp, ibovnica se întoarse cu frică şi-l întrebă, trăgând cu ochiul la cel din poale:

— Ce te-oi fi uitând atâta?

— Mi-eşti dragă, Didino, şopti cel tânăr, şi-am să te iau, şi-am să fac moarte de om pentru tine, şi-am să te pedepsesc…

Cerul se limpezise. Era înalt şi sticlos. Din depărtare se simţeau mirosul ascuţit de gunoaie şi miresmele vechi ale gropii. Ţiganca râse:

— Nu te cred.

Acolo ar fi răsturnat-o. I-ar fi muşcat gura şi-ar fi bătut-o. Trupul greoi al lui Bozoncea se mişcă. Tăcură, înspăimântaţi amândoi. Starostele dormi mai departe.

Până în Caţavei nu se mai auziră decât cântecele lui Zavaidoc, care se suise pe capra trăsurii, şi copitele cailor: trap, trap, trap, trap…

Mai muriseră. Până s-o bage şi pe ea în pământ, Aglaia spălase morţi, le mâncase din pomană.

Întâi trecea spărgătorul de lemne. A gunoierului îl simţea de departe, cu sufletul. O dată se împosoca.

— Grigore, nu ştiu ce mi-e. Am o inimă rea…

În capătul străzii care se sfârşea la rampă, şeful zărea umbra mătăhăloasă a lui Tudose. Mergea agale, cu toporul său înfipt într-o buturugă, ţinut pe un umăr, fără să se uite-n dreapta şi-n stânga.

Muierea începea să blesteme:

— Na, că iar trece! Îl vezi, Grigore?

— Poate ne-o fi şi nouă, rostea bărbatul cu spaimă. Dar n-aş vrea să mor înaintea ta, femeie, tu să mă îngropi…

Îşi făcea câte o cruce mare, cu faţa la răsărit.

— Ptiu, parcă-i a cu coasa, uită-te la el!

Tudose se pierdea în lumina aurie a după-amiezii de toamnă. Nu i se mai auzea decât glasul gâtuit, îndepărtat: „Sparg la lemn’! Sparg la lemn’!”

Gunoierul se întorcea către Aglaia:

— Că şi tu, te iei după prostii d-astea, muiere bătrână şi proastă!

— O să vezi, mare minune dacă n-or bate până diseară clopotele la Sfânta Vineri!

Spărgătorul de lemne cădea rar în Cuţarida. Nimeni nu ştia de unde vine şi unde se duce. Îi auzeau numai glasul dogit, pe sub uluci: „Sparg la lemn’! Sparg la lemn’!”

Îl cunoşteau şi copiii. Era un om fără vârstă, cu un ochi alb, scurs, care nu vedea. Înalt de atingea streşinile, puternic, îşi ţinea toporul înfipt într-o buturugă, ca pe un pai. Călca rar, ca şi când nu s-ar fi grăbit niciodată. Nu-şi aminteau mulţi să-l fi văzut tăind lemne. Muierile îi dădeau de pomană şi închideau repede porţile. La sâmbăta morţilor, Tudose se aşeza pe treptele bisericii, îşi lăsa scula alături şi aştepta. Nu scotea un cuvânt. Privea cu ochiul său beteag mulţimea. Femeile îi făceau porţie din colivă şi-l rugau să se închine. Spărgătorul de lemne mânca lacom grâul dulce, presărat cu bomboane, se ştergea la gură cu mâneca hainei zdrenţuite şi, când se sătura, se ridica, îşi sălta toporul pe umăr şi pleca.

A doua zi după trecerea lui prin mahala, muierile vedeau în câte o poartă drapelul negru al morţilor. Scuipau în sân şi murmurau:

— Iar a trecut Tudose!

Baba Tinca se jurase pe ochii din cap că-l văzuse la Sfânta Vineri când ieşise dintr-un cavou.

— Doarme cu morţii, soro, ăsta-i Ucigă-l toaca!

Spărgătorul de lemne o lua prin spatele cimitirului, pe sub arţarii bătrâni ai străzii Pomenirea. Privea căderea frunzelor roşcate, se oprea sub copacii atinşi de moarte şi strângea purcoaie-purcoaie straturile uscate care foşneau sub paşi, aprindea un amnar cu iască şi dădea foc. Trâmbe de fum alb, înecăcios se ridicau drept în sus, sub coroanele pomilor. Toată strada aceea pardosită cu frunze se împânzea într-o lumină în care nu se mai desluşea nimic…

Gogu croitorul zăcuse două luni pe patul spitalului şi, în cele din urmă, doctorii îl trimiseseră acasă,