— Barim să mor în patul meu, spunea meşterul.

L-au dus cu o trăsură. Era galben, numai pielea şi osul pe el. Se rezema într-un baston. Nu-l mai cunoşteai. Trei zile se chinuise până să-i iasă sufletul, mai mare păcatul. Şedea prăvălia închisă, nevastă-sa, Florica, nu se mai vedea. Ce nu-i dăduse, câte doctorii, degeaba. Într-o dimineaţă îşi apucase gâtul cu mâna şi se zbătuse, trăgându-şi răsuflarea.

— Eu mor, spunea.

Femeia lui plângea alături.

— Stai liniştit, îl ruga, stai liniştit, auzi tu…

În două ceasuri nu mai era.

Nevasta a chemat-o pe Aglaia, să-l spele. Plângea de înecase pământul.

— Haide, coană Aglăiţo, că m-a lăsat al meu. Oh, Doamne!

Cocoşata a pus mâna la gură, uluită:

— Ce-i omu, soro! Parcă ieri dădea cu acul colea. L-am întrebat încă: „Ce mai faci, domnu Gogu?” „Bine, mi-a zis. Ce să fac?” Dar l-am văzut eu. Nu-i era bine de loc!

Au mers amândouă până la casa croitorului. Mortul avea sub ochi o pată galbenă, care se întinsese pe tot obrazul.

— Cum s-a tras tot sângele din el! şoptise bătrâna.

Şi-a înnodat şorţul, şi-a îndreptat şalele şi a strigat la Florica:

— E ţeapăn, ce mai stai?! Pune să fiarbă apa, trebuie să-l spălăm. Muierea plângea cu sughiţuri, căinându-se:

— Cui m-ai lăsat, Gogule? Cui m-ai lăsat?

Bătrâna se supără:

— Lasă boceala, că ştiu eu cui te-a lăsat! Vino-ncoace!

I-a închis ochii. Pleoapele reci erau grele şi aspre.

Tot corpul i se răcise. Florica se zăpăcise de tot. A dat fuga în magazie, să aprindă surcele, şi-a vărsat căldarea.

— Ptiu! blestema în timp ce aşeza lemnele. Acu ţi-ai găsit să mori, Gogule?

A scos gazul şi i-a dat foc cu chibritul. S-a dus până la pompă şi-a umplut găleata. Trecea nevasta lui Spiridon. A oprit-o:

— A murit al meu! i-a spus şi s-a aşezat pe plâns, s-o vadă vecina cât suferă.

— Ce spui?

— Da. Sărăcuţa de mine, că rămân singură şi pedepsită de Ăl-de-sus!

S-a întors repede cu apa. Aglaia despuiase mortul. Mâinile croitorului, păroase şi slabe, atârnau peste marginile patului.

Muierea îl acoperi cu un ţol şi-i strânse izmenele aspre şi cămaşa.

— Gata albia? întrebă.

— Acu.

— Da slab, fă, bărba-tău!

— Slab!

— Mai putea?

— Ei, şi dumneata…

Cocoşata râse, dezvelindu-şi dinţii galbeni şi rari.

— Că doar nu ţi-o fi ruşine!

— În faţa mortului?

— Ce dacă?! E gata! N-aude, nu vede. Dumnezeu să-l ierte! Spune.

— Coană Aglaia…

— Spune, apăsă cocoşata. Te zdruncina?

— Oho…

— Cu pruna asta a lui?

— Cu.

— De-aia umblai tu după alde Tilică? Ia vezi apa aia!

Florica fugi sumeţindu-şi mânecile. Ridică uşor căldarea de pe foc. Turnă în albie. Căută săpunul şi ştergarul să le ducă vecinei. Aburii se ridicau deasupra, fierbinţi, şi ea îşi aduse aminte de vorbele Aglaiei…

Într-o vară, frizerul o întâlnise pe la pompă. Mergea, mergea, că-şi lăsase prăvălia singură. Florica, înaltă, frumoasă, abia păşea peste Cuţarida. I se tăiaseră picioarele lui Tilică.

— Bună dimineaţa, rostise.

Muierea râsese parşiv:

— Ce faci, domnu Tilică?

— Ce să fac? Muncesc. Parcă dumneata nu ştii?

— Da de cântat, de ce nu mai cânţi seara din mandolină? Că tot întind urechea s-auz, şi dumneata, domnu Tilică, nimic…

— Dă…

Treceau vecinele pe lângă ei. Frizerul zisese încet:

— O să ne iasă vorbe.

— Şi ce dacă! Mi s-a urât…

— Ba nu, zău, coană Florico…

— Cum îţi spun. Bărbatu ăsta al meu parcă-i un stâlp! Nu mă distrează şi el, nu se interesează de mine, că sunt tânără încă, slavă Domnului! Altceva decât cărţile nu mai ştie.

Tilică clipise repede. Acum era ceasul lui, că de când se prăpădea după ochii coanei Florica!

Numai că pe muiere o simţise Gogu că prea trăgea cu urechea la vecin când acesta ieşea seara în pragul prăvăliei şi cânta din mandolină. A dat în ea, se liniştise Florica.

Acum o uitase Dumnezeu în magazie cu apa dinainte şi Aglaia striga după ea:

— Ce faci, femeie, hai, că-nţepeneşte bărba-tău de tot, abia te mişti…

Florica îşi aduse aminte că nu i-a pus o lumânare la cap lui Gogu. Cără albia şi-i spuse bătrânei să caute în dulap, unde avea o feştilă. După aceea îi ajută să coboare mortul din pat.

Omul ei, cu care împărţise ani de zile masa şi patul, era rece.

— Ce-ai? Ce te izmeneşti? Pune mâna cu nădejde pe picioarele lui şi hai să-l dăm jos! Vezi să nu-l scăpăm!

Gogu era greu. Îl aşezară uşor pe fundul apei şi Florica luă săpunul de leşie şi începu să-l frece pe cap. Năduşi şi se şterse cu mânecile rochiei pe frunte. Spuma albă umpluse albia. Tot nu-i stătea gura Aglaiei:

— Şi-aşa, fă, cu-al tău! Dărâma patul sub tine! Te melcezea! Da cu Tilică cum e?

— Lasă, coană Aglăiţo…

— Spune, putoare, sunt muiere bătrână. Ca mormântul!

Văduva se codea.

— Nu-ş’ ce-i cu mine, mi-am pierdut capul, că prea cânta domnu Tilică din mandolină…

— Fier al dracului! Ce-ai? Nu-ţi dădea Gogu de mâncare? Nu te îmbrăca? Nu se uita la tine ca la soare? Da aşa sunt unele…

— Acum la ce mai mă cerţi?

— Nu te cert, dar o să vezi tu ce rău e fără om la uşă! Cine o să te ţie, că frizerul văd eu ce fel de bărbat este, ehe, ascultă la una mai bătrână, care-a văzut la viaţa ei…

Florica începu să plângă:

— O să fie greu!

Bătrâna luă prosopul şi şterse bine trupul mortului.

— Haine bune are?

— Are.

— Scoate-le.

Florica le aduse. Voi să-l îmbrace cu cămaşa de ginere.

— Lasă, ia una mai proastă. Ce-l cere ferchezuit pe lumea ailaltă?

— Nu, dar ce-or să zică vecinii?

— Mai dă-i dracului! Ascultă-mă pe mine. Ţine lucrurile de le ai de la el! Or să-ţi prindă bine.

— Dacă zici dumneata…

Nevasta descuie şifonierul de nuc. Hainele pline de molii ale lui Gogu fură întinse pe masă. Florica le perie şi lustrui şi pantofii. Căută o cămaşă curată şi-l îmbrăcă.

— Nu l-am bărbierit! îşi aduse aminte vecina.

— Aşa e.

Şi dădu fuga să-l cheme pe Tilică.

La acesta prăvălia era plină. Unde cântau sticleţii şi ucenicii nu mai pridideau cu foarfecele! Patronul număra banii la tejgheaua lui de lângă uşă.

Femeia a urcat scările, s-a uitat la cei ce aşteptau pe scaune şi, aducându-şi aminte că sunt de faţă toţi vecinii, i-a mai dat drumul la un şuvoi de lacrimi.

— Domn’ Tilică, domn’ Tilică, vin’ de-l bărbiereşte pe Gogu, vinooo, că s-a prăpădit, aoliu!

Meşterul se învolburase, văzând-o în uşa prăvăliei. Când a auzit ce nenorocire căzuse pe capul ei, s-a ridicat cu muşteriii în picioare şi s-au închinat.

— Dumnezeu să-l ierte! au rostit.

Sticleţii cântau înainte în colivii, gureşi.