— A murit, sărăcuţul! S-a dus omul meu! M-a lăsat! M-aaa lăsaaaat, văduva pământului…

— Da ce-a avut, femeia lui Dumnezeu? se mirau zidarii. Că era în putere, nu om să piară!

— A murit, sughiţă Florica. Acu, l-am spălat. N-au mai fost zile de la Ăl-de-sus!

Tilică a ascuţit un brici şi s-a dus să-l bărbierească pe Gogu. Nu mai călcase în curtea croitorului de mult. Florica umbla repede-repede în faţa lui, fără să-l privească.

Nu era departe, două garduri. Aglaia chitise totul în casă. La capul mortului ardeau lumânări groase, aduse de vecine. Acestea aflaseră de moartea croitorului de la femeia lui Spiridon.

Frizerul îşi şterse obrazul cu palma lui albă şi parfumată şi privi pe răposat. Gogu şedea cu mâinile pe piept, nemişcat.

— Te duseşi şi matale, îl plânse meşterul. Te duseşi, mă, nene Gogule! Ţi-a fost dat să te rad eu!

Femeile plângeau.

Tilică îl săpuni bine pe răposat şi după aceea trase de câteva ori cu briciul peste obrazul vânăt şi înţepenit. Barba suna ca oţelul şi, când termină, văduva îl ajută să-l spele şi să-l pudreze.

— Ce ţi-e şi omu, zicea Aglaia, legând degetele lui Gogu cu arnici roşu, să nu i se descleşteze mâinile împreunate pe piept, în care îi pusese un ban de argint, pentru vama morţii. Azi eşti, mâine, gata-n patru scânduri!

Afară se lăsa seara. Una din vecine plecă la biserică, să cheme dascălul şi să-i aducă drapelul. Din capul străzii soseau cetele de copii din groapă. Se alergau, stârnind praful în urma lor. Întunericul căzuse repede. În curte se adunaseră vreo cinci babe, venite să-l privegheze pe răposat. Văduva scosese câteva bănci şi le pusese afară, pe lângă perete. Golise o odaie şi adusese lămpi, din vecini. Se îmbrăcase într-o rochie neagră şi pe cap se înfăşurase cu un fişiu negru de mătase. Prin ferestrele deschise ieşea fumul de tămâie. Feştilele galbene de la capul mortului ardeau încet, picurând ceara pe cearşaful întins sub trupul înţepenit.

Pe la nouă, sosi şi părintele, o dată cu lucrătorii tâmplari, chemaţi de Aglaia, să ia măsuri de coşciug. Popa îşi pusese odăjdiile şi deschisese cartea. După aia se învoi cu văduva când să vină pentru slujba de înmormântare. În timpul ăsta, meşterii măsurară, scriseră pe o hârtie lungimea şi lăţimea sicriului şi plecară. Florica trimise o vecină la cârciumar să-i aducă ţuică şi o împărţi muierilor. Începuse priveghiul.

Se umpluse curtea de babe. Nu lipsea una: Miţa adusese o mână de crizanteme albe, atunci culese din grădina ei, Tinca, mai slabă şi uscată, bolborosea cuvinte neînţelese, bătând câte trei cruci în toate unghiurile casei, Lixandra privea din prag mortul, nemişcată, Marghioala a lui Mială îşi învelise capul cu un bariş negru, lung, care-i atârna până la poale, şi se îndesa spre lumânări să nu le lase să se stingă, iar Chiriţa se dase lângă văduvă şi o sfătuia:

— Dacă mături, să dai gunoiul spre coada casei, să nu te iei, Doamne fereşte, după răposat!

— Las’, că ştie ea! se amestecase Aglaia. E muiere trecută…

Baba Miţa se mira că nu-l aşezaseră pe Gogu cu capul la uşă.

— Nu e bine, soro, nu e bine, când l-o pune-n tronul lui să nu-l lăsaţi aşa, auzi tu, Florico?

Văduva – de care să asculte mai degrabă? Dădea din cap că a înţeles şi făcea tot ce ştia ea. Pe poartă intrau acum şi bătrânii mahalalei. Erau vreo opt, albiţi, cu părul rar şi cu mustăţi groase, aspre. Călcau măsurat, scoţându-şi pălăriile. Ei nu lipseau de la priveghiuri. Nu mai aveau somn de mult, şi cum se mai ducea unul de pe lumea, asta, trebuiau să-şi ia rămas bun de la el, mai ales că nopţile treceau uşor, cu o vorbă, două, cu un păhărel de ţuică.

Aglaia îi cunoştea pe toţi. Se împuţinau şi ei. Vara trecută fuseseră mai mulţi. Îi ştiau femeile. Aşteptau să se încălzească timpul pe câte o buturugă în porţi, nemişcaţi. Nu vorbeau decât rar, tuşind şi asudând. Să-i fi văzut de departe, ai fi zis că sunt nişte patriarhi, ieşiţi la soare în cămăşi. Nu lipseau vinerea seara de la slujbă, de duminici ce să mai vorbim?! Ascultau de la opt şi până la pilda popii, mai moţăind, mai dând din cap în semn că înţeleg. Nepoţii îi ţineau curaţi pe lângă casă, în straiele lor de moarte. Pe câte unul îl uitase Dumnezeu pe pământ, trecea de o sută de ani. Se spovedeau ca muierile şi ţineau posturile ca să intre în rai, împăcaţi cu lumea. La sâmbăta morţilor, aşteptau rânduiţi în prispa bisericii, să li se dea din colivă. Erau cuviincioşi, şi unele femei le pupau mâinile cu respect. Când bătea vântul în câte un drapel, mahalagiii ştiau că bătrânii se mai împuţinaseră. Plecau liniştiţi în lumea drepţilor, ca şi când n-ar fi fost.

•

La miezul nopţii, limbile se dezlegară. Babele se încălziseră cu ţuică şi aveau sămânţă de vorbă. Uitaseră de mort. Alături sfârâiau lumânările şi de afară pătrundea răcoarea nopţii de toamnă.

Miţa povestea cum s-a certat cu Măndica a lui Banculea, pentru că porcul acesteia îi rosese o ulucă:

— Şi dacă i-am spus să şi-l ia dracului la ea-n curte, ce crezi c-a făcut?

— Ce? întrebă Marghioala, numai urechi.

— Nu, că să mă ia Ăla!

Baba Lixandra îşi pusese mâna pâlnie la ureche şi întreba pe Tinca:

— Ce zice? Ce zice?

— Zice că s-a certat cu a lui Banculea…

— Atunci nici eu nu m-am lăsat. O dată am scuipat-o-ntre ochi şi i-am dat cu huideo!

— Bine-i făcuşi! râdea Chiriţa veninos.

Bătrânii stăteau pe scaune privind mortul, Gogu, nemişcat, ţeapăn pe o masă. Muierile nu mai terminau:

— Da taci, că muri acum, soro, spunea Tinca. Dacă apuca săptămâna negrilor nu mai vedea lumină pe lumea cealaltă, oricâte lumânări i-ar fi aprins Florica!

Baba Marghioala, care fusese de faţă la slujba preotului, adăugă:

— Păcat că nu l-aţi văzut pe domnu Gogu cum s-a posomorât când i-a citit sfinţia-sa Stâlpii!

— Cum o să se mai posomorască? se miră Chiriţa.

Aglaia, atunci picată din curte, se amestecă şi ea:

— Sigur că se posomorăşte mortul, pentru că o dată ce-i citeşte Stâlpii ştie c-a luat-o pe drumul său!

— Ce zice? Ce zice? se hlizi iar Lixandra.

— Nimica nu zice, surdo! răbufni