— Da, da…

— N-o lua-o Dumnezeu şi pe asta!

— Ba pe voi să vă ia, necredincioaselor!

Să nu fi fost atâta lume de faţă, s-ar fi certat în gura mare.

La ziuă, lucrătorii aduseseră o ladă, care mirosea a brad, vopsită proaspăt. O vecină cumpărase un giulgiu şi au căptuşit pe dinăuntru lemnul coşciugului. I-au pus mortului sub cap o pernă. Tot în ziua aceea, văduva a bătut telegramă la rude, în provincie, să vină la înmormântare. Era nedormită şi năucă de cap. Abia a avut timp un ceas, două să se odihnească.

La cimitir l-au pornit a treia zi pe Gogu. Dricul a sosit numaidecât după prânz. Cioclii au cărat sicriul până la poartă. Au venit şi popa Metru cu dascălul. Un copil a luat crucea şi a plecat înainte. În urma dricului plângea Florica, între Aglaia şi Lina. În spate păşeau rudele, fraţii mortului, unul Ghenadie, cu nevasta şi cu copilul, unul Iracle, de era jandarm, şi cel mic, Costel, chelner la gară. Urmau apoi Tilică şi vecinii. Câte unul îşi ştergea lacrimile pe furiş.

— Cui mă laşi, bunule? Cuuuui mă laaaaşi? striga a croitorului.

— Sărăcuţa! oftau femeile după uluci.

— Cui mă laşi, mieluşelule? Cui mă laşi?

Bocitoarele jeleau şi ele, la spate, în gura mare:

— Ăl cu milă, ăl cu dor! Ăl cu milă, ăl cu dor!

Şi când auzea Florica vaietul muierilor, mai rău se pornea, s-o afle toată lumea:

— De ce mă pedepseşti, Doamne, că pe el îl aveam şi la rele, şi la bune! Sufletu meu!

În faţa prăvăliei lui Stere, convoiul se opri şi părintele coborî să arunce agheasmă în patru colţuri. Făcu o cruce mare spre răsărit, bătu din poalele anteriului pe loc şi se întoarse spre mulţime, rostind cu vocea lui joasă:

— Şi iartă-i, Doamne, păcatele lui, răposatului!

Neamurile azvârliră mărunţiş copiilor din marginea drumului.

Văduva striga:

— Gogule! Gogule! Te-ai dus, Gogule, şi m-ai lăsat singură, singurică, Gogule! Că mai bine mă lua pe mine Dumnezeu, nu pe tine!

Bocitoarele i-au acoperit glasul:

— Ăl cu milă, ăl cu dor! Ăl cu milă, ăl cu dor!

Copiii goniră o pisică ce trecuse pe sub dric, să nu ia sufletul mortului şi să-l facă strigoi.

Clopotele de la cimitirul Sfânta Vineri se auzeau de departe. Au ocolit puţin, au trecut pe Griviţa, în cele din urmă au ajuns la locul de veci al croitorului. Când au început să cadă bulgării, femeia răposatului a picat grămadă la pământ. Preotul se ruga pentru odihna tuturor nelegiuiţilor morţi fără spovedanie: „… şi iartă-le lor, Doamne, cele ce-au greşit şi ascultă-i, că, de-au făcut strâmbătăţi, au plătit, pentru că nu se află bucurie nedesfătată de griji…”

După înmormântare s-au întors la casa văduvei, la praznic.

Florica a destupat câteva damigene de le avea pregătite. Popa a gustat un pahar, dascălul unul. Au spus încă o dată „Dumnezeu să-l ierte” pe răposat şi au plecat. La masă rămăseseră vecinii, cu Aglaia, Tilică, nevasta lui Stere şi vreo câţiva zidari. Babele, şi ele în capul mesei. Lângă văduvă şedeau fraţii lui Gogu, duhoşi, nici nu ridicau sprâncenele din farfurii. Vorbeau:

— Om liniştit, Gogu, nu zicea el nici dă-te mai încolo!

— L-a luat Dumnezeu, că aşa e el: îi strânge pe ăi buni!

— Acu rămăseşi singură, coană Florico…

Tilică o privea cu coada ochiului. Îşi aducea aminte de întâlnirea de la pompă. Când simţi că femeia ostenise, o chemă lângă el:

— Mai stai colea, că ţi-o fi ajungând…

Muierea iar se puse pe plâns:

— Sărăcuţaaa de mine…

— Lasă lacrimile, că ţi se duc ochii, o rugă frizerul.

Aglaia morfolea o ciozvârtă de curcan în dinţii ei rari. A mai tras pe câte unul de mânecă:

— Beţi mai puţin, că n-o să-i tihnească mortului somnul!

— Morţii cu morţii, viii cu viile! a mormăit Ţuluc.

Babele şuşoteau în capul mesei, ameţite puţin de vin:

— Ei, a scăpat şi ea, mititica…

— Cum a scăpat, coană Tinco?

Marghioala a lui Mială scuipă nişte oase mici în farfurie, îşi clăti gura şi mârâi:

— Ce ştiţi voi, proastelor?! O bătea…

— Cine-o bătea?

— Ce zice? Ce zice?

— Taci acolo, că ne-aud ăştia, neamurile lui! o îmboldea Chiriţa pe Lixandra.

— Cine s-o bată, Gogu! Parcă n-a prins-o-n adopter cu frizerul?

— Nu mai spune?!

— Cu frânghia, întrebaţi-o şi pe Aglaia…

— Da, am auzit şi eu că era al dracului, întări Miţa.

— Cartofor, curvar, vai de capul ei de muiere!

— Şi-a vândut casele de la Matache Măcelarul şi le-a jucat în cărţi, păi cum să nu-l dai dracului de om şi să te uiţi după altul?!

— Tăceţi, frate, că v-aude fraţii lui şi ne dă afară, că bem vinul răposatului!

— Mai tare, că nu-nţeleg! se ruga Lixandra.

— Pagubă-n ciuperci!

După vreun ceas, a plecat fiecare acasă. Aglaia a ajutat-o pe văduvă să strângă tacâmurile, a îmbărbătat-o, s-a uitat la rudele mortului şi-a întrebat-o:

— Da ăştia ce mai vor?

— Ştiu eu? Partea lor.

— Ce parte? Care parte? Să nu le dai nimic, auzi tu? Că Gogu te-a avut cu cununie, nu te-a luat după stradă!

Două zile i-a mai ţinut de au dormit la ea, pe urmă i-a dat afară. Se certaseră, şi Florica le-a spus că nu vrea să-i mai ştie, să se ducă la casele lor. Iracle pomenise de un împrumut mai vechi, ea, nici să n-audă. Trecuse vreme îndelungată, ce ştia? Dacă Gogu i-o fi înapoiat banii? Ş-apoi, asta era o treabă a lor, între fraţi, nu se amesteca.

Neamurile au plecat.

Pe urmă a început greutatea. Ţinea prăvălia singură, se certa cu lucrătorii, era greu. Trebuia un bărbat lângă casă. O dată l-a întâlnit pe stradă pe Tilică. I-a spus:

— Mai dă şi dumneata din când în când pe la cunoscuţi, că poate mai vrea cineva să-ţi spună ceva, să se sfătuie cu dumneata…

Tilică a înţeles, a clătinat din cap:

— Bine, Florico.

I-a văzut baba Miţa împreună. Iute a chemat-o pe Chiriţa:

— Ia te uită!

— Ce-i?

— Nici n-a putrezit Gogu bine, şi Florica se gudură lângă frizer.

— Ce să facă şi ea, e încă tânără…

Baba n-a mai spus nimic. Tăcea, cu privirile ostenite. Câte nu văzuseră ochii ei…

La o petrecere, când s-au mai liniştit presarii, că-i iertase regele pe dezertori, l-a simţit Bozoncea pe ucenic.

Era o noapte slută, aproape de Crăciun. Viscolea, viscolea. Starostele, cu damful în cap, i-a dat afară şi s-a apucat să-şi iubească ibovnica. Striga Didina în braţele lui de plăcere, şi Paraschiv a auzit-o. A pândit până a adormit Stăpânul