zice, schimonosindu-şi faţa, Marinus. Te rog, nu. De prea multe ori am auzit: „Omenirea-i cablată să lupte pentru supravieţuire“, sau: „Cine-i mai tare, pe-ăla natura-l păstrează“, sau: „N-am cules de la prea mulţi, doar de la câţiva“. Iar şi iar, de-a lungul anilor, aceeaşi veche poveste…

Mă dor şoldurile şi genunchii din ce-n ce mai tare – şi-i o durere pe care n-am mai simţit-o niciodată. Mă-ntreb dacă tot intrusa-i răspunzătoare şi de asta. Pe unde-o fi ajuns Jonah?

— … spusă de-o panoplie-atât de vastă de vulturi – zice femeia-n continuare, şi-aş vrea să vorbească puţin mai tare –, de la stăpânii feudali până la negustorii de sclavi, la oligarhi, la neoconservatori, la prădătorii ca voi doi. Cu toţii vă sugrumaţi conştiinţele şi vă prefaceţi a nu pricepe cum vine treaba cu etica.

Durerea mi s-a întins la-ncheietura mâinii stângi. Mă uit la ea, şi mi-aş tăia-o, dac-aş putea – oribilă e. Pielea-mi atârnă, ca o mânecă de-a dreptul grotesc de nepotrivită. Palma, degetele-mi sunt… bătrâne. Cu siguranţă că e, şi-asta, o iluzie respingătoare, produsă cumva de Marinus. Îmi ridic privirile – c-un efort neverosimil – şi mă uit spre deschizătură. O hoaşcă, de tot albită la păr, îmi întoarce privirea, făcând ochii mari.

— Explozia n-a distrus deschizătura, zice femeia cea neagră, dar o fisură-n ea tot a făcut. Aici, pe la mijloc, vezi? – şi se lasă-n genunchi lângă mine, urmând cu degetul o linie groasă. Uite-o. Lumea de-afară pătrunde-năuntru, domnişoară Grayer. Zău că-mi pare rău. Te prinde vârsta din urmă, cam c-un deceniu la fiecare cinşpe secunde.

Aud că vorbeşte-aceeaşi limbă ca şi mine, dar despre ce vorbeşte?

— Cine eşti?, o întreb.

Se holbează la mine, ceea ce nu-i deloc politicos. Africanii oare nu-şi învaţă copiii bunele maniere?

— Sunt Clemenţa, domnişoară Grayer.

— Foarte bine, atunci, dacă eşti Clemenţa, du-mă… du-mă la… – ştiu cum îl cheamă, ştiu şi că-i ştiu numele, dar numele lui nu mă mai cunoaşte pe mine. … fratele meu. Acum, în momentul ăsta. El ştie cum să rezolve lucrurile.

— ’Pare rău, zice Clemenţa. Mintea ţi se destramă – şi se ridică-n picioare, apucând şi… ăsta-l nostru, cum îi zice? Ăsta-n care stă lumânarea? Te pomeneşti că vrea să-l fure! Pune-l imediat la loc!, îi spun, şi-ncerc s-o opresc, dar picioarele mi se răsucesc degeaba-ntr-un morman de pulbere. Oribil de murdar e locul ăsta. Unde-i menajera? Şi de ce stă o negresă cu sfeşnicul nostru-n mână? Da, ăsta-i cuvântul – sfeşnic! Îl avem în familia noastră de generaţii-ntregi. E mai vechi şi decât Isus Cristos. Provine de la Ninive. Strig:

— Adu-mi-l în momentul ăsta pe Jonah!

Africanca ridică sfeşnicul, ca pe-o… ca pe-o… asta… ştiţi ca pe ce… – şi dă cu el cât poate ea de tare, cu baza lui atât de grea, în oglindă…

Lumina zilei dă buzna, şi fulgi de zăpadă se-nvârtejesc înăuntru prin planul căscat larg al deschizăturii, acoperind podeaua, roind prin cotloanele cele mai sumbre ale mansardei, ca nişte şcolari mânaţi de curiozitate. Corpul mi s-a scofâlcit în jurul meu, ca un balon înţepat şi golit. Nemailegat, nemaiprins nicicum, nemaiţinut de creierul său lovit brusc de senilitate, sufletul meu se-nalţă eliberat. Marinus, fără să mai arunce nici măcar o privire-n urmă, trece prin deschizătură, exact în momentul în care mansarda se destramă, pe fundalul unui cer ca de iarnă, deasupra unui oraş anonim. S-a terminat. Fără corpul ei din naştere, ca să-l ancoreze-n lume, sufletul Norei Grayer se dizolvă; pentru moment, pluteşte-n spaţiul de la semiînălţime, ocupat odată de mansarda Conacului Slade. Asta să fi fost existenţa mea? Atât, şi gata? Trebuia să mai fie încă mult înainte. Multe alte decenii-nainte. Iscusinţa mea le merita. Ia uite-n jos: acoperişuri, maşini, alte vieţi – şi-o femeie care-şi pune-o beretă verde, părăsind scena pe-o alee-ngustă, c-un sfeşnic furat, pe care-l ţine-n mână şi-acum. Fără vreun rămas-bun, în toat-aglomeraţia care pluteşte-n aer, fără vreun imn cântat, fără vreun mesaj. Numai zăpadă, zăpadă, zăpadă – şi tragerea inexorabilă-nspre Crepuscul.

Nu încă. Nu încă. Mă trage Crepusculul, dar naiba să-l ia de Crepuscul, naiba s-o ia pe Marinus – o să trag eu mai tare. Mi-a omorât fratele, şi-acum pleacă liniştită. Suferinţa să trag-alături de mine – ura să-mi întărească forţele. Or fi rămas ele puţine, secundele, câte mai am, dar şi-aşa, dacă există vreo cale de a-l răzbuna pe Jonah, minte-nfierbântată ce era el, fratele meu geamăn şi drag, adevărata mea cealaltă jumătate, o s-o găsesc eu, calea cu pricina, oricât de vagi i-ar fi urmele. Coşuri de cărămidă, acoperişuri cu ţigle, grădini înguste, prelungi, cu şoproane, barăci, maldăre de compost. Unde şi-ar putea găsi refugiu sufletul meu mânat de dorinţa răzbunării? Într-un alt corp din naştere, poate? Pe cine văd? Un frate şi-o soră, ieşiţi la joacă-n zăpadă… Prea mari, deja prea strâns legaţi de propriile suflete. Un alt băiat, care sare pe-o trambulină… chiar mai mare – nu-i bun de nimic. O coţofană se-aşază pe şopronul dintr-o grădină, c-un croncănit şi-o bufnitură pe-acoperişul de tinichea – dar un suflet omenesc nu poate sălăşlui într-un creier de-animal. În grădina de-alături, se deschide uşa din spate-a casei şi-o femeie cu o căciulă de lână pe cap iese c-un lighean de coji. Strigă:

— Adib, nu da cu bulgări în soră-ta! Fă un om de zăpadă! Joacă-te cuminte!

E gravidă – se vede chiar şi de la zece metri-nălţime –, iar acum, văd foarte clar totul. Văd frumuseţea proiectului. Femeia gravidă nu se afl-aici din întâmplare; apariţia ei a fost provocată de Scriere. Crepusculul mă trage către sine, dar eu, acum, îi opun rezistenţă, fiindcă-mi dau seama că-i posibilă şi-o soartă alternativă. Misiunea mea nou-născută îmi dă putere – şi iată care-i misiunea mea: într-o bună zi, oricât de mult ar mai fi pân-atunci, o s-o regăsesc pe Marinus şi-o să-i susur la ureche: Tu l-ai omorât pe