obicei, gâtlejul mi se-usucă de cum reintru în propriul meu corp. Dacă pierdeam – şi-mi cobor privirile spre zgura de la picioarele mele –, sfârşeam aşa. Mă-nalţ, cu-ncheieturile ţepene, şi mă dau înapoi câţiva paşi, până când lumânarea devin-echidistantă între mine şi Marinus. În schimb, zic, dac-am fi câştigat, am fi murit când s-ar fi prăbuşit lacuna şi timpul din lumea real-ar fi dat buzna peste corpurile noastre. Tipic pentru Jonah. Şi când eram copii, el acţiona imprudent şi mă lăsa pe mine s-aleg ce mai era de recuperat din pagubă şi, cum-necum, să-ndrept lucrurile. De astă-dată, n-am mai putut…

Marinus cugetă la ce i-am spus. Apoi zice:

— Îmi pare rău c-ai suferit aşa o pierdere.

— Condoleanţele tale mă scârbesc, îi spun pe-un ton destul de blând.

— Suferinţa doare, da. Fiecare fiinţă umană cu care te-ai hrănit vreodată avea persoane iubite, care sufer-acum, la fel ca dumneata. Şi n-au nici măcar o figură pe care să dea vina, pe care s-o urască. Dar ştii şi dumneata proverbul, domnişoară Grayer: Cine ridică sabia…

— Lasă-mă cu proverbele. De ce nu m-ai omorât adineauri?

Marinus face o mutră gen: e complicat. Zice:

— Mai întâi, că omorul cu sânge rece nu-i calea Curentului Profund.

— Nu, voi preferaţi să v-aduceţi duşmanii-n stare să tragă ei primii, ca pe urmă să invocaţi autoapărarea.

Nu neagă, ipocrita, c-ar fi aşa. Zice:

— În al doilea rând, voiam să te-ntreb dacă eşti atât de amabilă să eliberezi această deschizătură interioară – face semn către-oglinda-naltă – şi să mă laşi să ies.

Cu-alte cuvinte, nu-i nici atotfăcătoare, nici atotştiutoare. Nu-i spun că nici măcar eu nu sunt în stare să eliberez deschizătura, dacă modul de operare-i mort. Nu-i confirm nici măcar dacă oglinda-i deschizătura – poate că nu face decât să ghicească. Mă gândesc doar la cum o să moară Marinus, când o să i se termine aerul din mansardă. Satisfăcătoare imagine. Zic:

— Niciodată…

— Era puţin probabil, recunoaşte intrusa. În schimb, ar fi fost o ieşire mai elegantă decât planul B, care e la fel de puţin probabil.

Face-un pas către lumânare şi bagă mâna într-un buzunar de pe coapsă. Îmi concentrez tot psihovoltajul pentr-o apărare, dar ea, în loc să scoat-o armă, dă la iveală un telefon mobil, din cele inteligente.

— Cea mai apropiată reţea e la şaizeci de ani în viitor, îi spun, iar deschizătura nu-ngăduie ca semnalele telefoanelor să se conecteze la reţelele din lumea reală. Ce rău îmi pare!

Chipul ei întunecat pare să lumineze-n aura glacial-a mobilului.

— Cum ziceam, e puţin probabil – şi-ndreaptă aparatul către deschizătură; se uită fix; aşteaptă; verifică ecranul; se-ncruntă; aşteaptă; iar aşteaptă; păşeşte-n jurul lumânării şi-a grămezii de funingine, ca să se-aplece lângă deschizătură şi să cerceteze suprafaţa oglinzii; aşteaptă; îşi apropie urechea de ea; aşteaptă; până la urmă, renunţă c-un oftat. Zice: Încă şi mai puţin probabil, după toate-aparenţele – şi-şi bagă-napoi telefonul inteligent. Am pus bine o jumătate de kilogram de explozibil plastic în tufărişul de lângă deschizătura exterioară, când nu te uitai dumneata-n ipostaza de Bombadil. Geanta mea de pânză. Ţi-ai dat seama că nu era totul în regulă când am trecut pe sub glicină, aşa mi s-a părut atunci, drept care ţi-am distras atenţia. Speram ca explozia să distrugă din partea cealaltă deschizătura de-aici, dar se vede că fie semnalul telefonului n-ajunge până la detonator, fie modul vostru de-operare e prea solid construit.

— Îmi pare rău c-ai suferit aşa o pierdere – nu mă pot abţine să-i întorc vorba. O fi existând, oare, şi-un plan C, sau te pomeneşti c-are să moară azi doamna doctor Iris Marinus-Fenby?

— În mod tradiţional, am pune-n scen-o altă bătălie fulminantă-ntre bine şi rău. Nu ne-am pune-n veci de acord însă care dintre noi e unul şi care celălalt, şi singurul premiu pus la bătaie ar fi o moarte mai lentă prin lipsire de oxigen. Ce-ar fi să renunţăm la tradiţie?

E respingătoare-o asemenea falsă uşurătate. Zic:

— Pentru tine, moartea-i doar o scurtă pauză, din câte-nţeleg.

Marinus face câţiva paşi înapoi, ocoleşte lumânarea şi se-aşază unde stau, de obicei – unde stăteau –, musafirii noştri, de cealaltă parte faţă de unde-i deschizătura.

— E mai complicat de-atât, zice, dar adevăru-i că ne-ntoarcem, da. Enomoto, sayyid-ul, care dintre ei a fost informatorul vostru numărul unu-n privinţa Curentului Profund?

— Amândoi. Şi-amândoi maeştrii noştri te cunoşteau. De ce?

— L-am cunoscut pe bunicul lui Enomoto într-o altă viaţă. Un demon ucigaş, nu om – ţi-ar fi plăcut, era genul dumitale.

— Ne refuzi nouă privilegiile de care voi vă bucuraţi – vocea-mi sună sacadată şi spartă, de sete.

— Voi ucideţi pentru nemurire, declară Marinus. Noi suntem condamnaţi la ea.

— „Condamnaţi“, aşa spui? De parc-aţi fi gata să daţi la schimb, de bunăvoie, meta-viaţa voastră pe cele câteva decenii smulse, risipite, stridente-ale unui oase-cu-ceas!

Mă simt nefiresc de obosită. Probabil c-asta mă epuizează, faptul că-mi înăbuş suferinţa legată de uciderea lui Jonah. M-aşez pe jos, la vreo jumătate de metru mai în spate faţă de locul meu obişnuit. Întreb:

— De ce purtaţi voi, Orologiştii-acest… acest… – nu-mi vine-n minte cuvântul, e din arabă, dar se foloseşte-n toate limbile-n ziua de azi – …da, jihadul ăsta-mpotriva noastră?

— Noi slujim sacrosanctitatea vieţii, domnişoară Grayer. Nu vieţile noastre, ci pe-ale altora. Conştiinţa faptului c-acei viitori inocenţi, pe care i-aţi fi omorât ca să v-alimentaţi voi dependenţa de longevitate – oameni la fel de nevinovaţi ca surorile Timms, ca poliţistul Gordon Edmonds, ca mama-şi-fiul Bishop – vor supravieţui, de-acum: ăsta-i scopul nostru suprem. Ce-i o meta-viaţă făr-o misiune? Nimic altceva decât să trăieşti ca să te hrăneşti.

Care mai erau şi-ăia doi Bishopi?

— Tot ce-am făcut, zic – şi vocea-mi sun-atât de tremurată –, a fost să ne dorim să supravieţuim. Cu nimic mai tare, decât orice animal obişnuit, sănătos…

— Nu,