piciorul dumitale? Că bine-i şi spune Jonah126. Sayyid-ul dumitale nu ţi-a spus niciodată ce părere-avea despre el? Că-i „un nătărău spilcuit, făcut dintr-o placentă de scroafă“ – exact aşa s-a exprimat, jur. L-am vânat pe fostul vostru maestru până-n creierii munţilor Atlas, cu-ajutorul înregistrării făcute de Freya Timms. Pentru-atâta lucru putem să-i mulţumim şi fratelui dumitale, ce-i drept. Venerabilul sayyid a implorat milă. A-ncercat să şi-o cumpere, spunându-ne mai mult decât speram noi s-aflăm. I-am arătat aceeaşi milă pe care şi el, în decursul deceniilor, le-a arătat-o celor pe care i-a prăduit. Nici mai multă, nici mai puţină. Iar acum, Jonah ţi-a demonstrat dumitale ce povar-ucigătoare poate fi…

Se-ntrerupe din peroraţie, după ce l-a făcut pe fratele meu, care şi-aşa fierbea, să dea-n clocot: Jonah trasează o glifă prin aer, creând o piro-bombă, cu mâinile goale. Îi telegramez: Nu! – dar lui Jonah-i vuieşte capul deja, nu poate recepţiona mesajul, aşa că-i strig în gura mare – NU! –, exact în momentul în care vestigiile salonului de spital se risipesc, lăsând să se vadă mansarda lung-a Conacului Slade. Optzeci de ani de meta-viaţă se sfârşesc la bifurcaţia de drum în faţa căreia mă aflu: să m-alătur lui Jonah, care vrea să ia cu-asalt o duşmancă netestată, care ne-a momit să facem tocmai asta – s-o atacăm? Chiar dacă victoria noastr-ar însemna să sfârşim într-o inaniţie psihovoltaică? Ori să-l abandonez pe Jonah, să mă uit la el cum se prăjeşte, dar să menţin vie-o speranţă de supravieţuire, ca de fetus? Nici măcar văzându-l pe Jonah cum pune la bătaie şi ultimul psihovolt din sufletul său, ca s-o incinereze pe Marinus, tot nu ştiu ce să fac…

… intrusa, iute ca gândul, traseaz-o glifă cu care materializeaz-o suprafaţă concavă de oglindă, pe care impactul o face să se cutremure – aud un zgomot ca un sfârâit de lavă şi-o văd pe Marinus însăşi cu faţa contorsionată de durere, chiar îndrăznesc să sper, o clipă, că ne-a subestimat intrusa; dar oglinda rezistă, îşi regăseşte netezimea plană şi-azvârle înapoi lumina reconcentrată, neagră, direct către sursa ei. Nu e destul timp de trasat glife, de prevenit, de intervenit – Jonah Grayer a trăit peste patruzeş’două de mii de zile, dar moare într-o fracţiune de secundă, ucis de-un truc de-ncepător, chiar dac-un truc pus în aplicare de-o maestră. Mă uit la Jonah carbonizat, cu buzele şi-obrajii topiţi, încercând în van să-şi protejeze ochii; îl văd spulberat în bucăţele risipite şi-un fel de zgură granuloasă; şi văd cum o nebuloasă de funingine-şi pierde forma umană şi cade la podea, înecând o lumânare-atât de constantă.

Decizia mea s-a luat de-una singură.

Văd lumânarea prin ochii mei, cei din naştere, cum licăreşte. Aud sfârâitul şi pârâitul cele mai slabe din lume-ale cerii de albine, care fierbe-n căuşul de la baza fitilului. Prin urmare, timpul a străpuns lacuna şi-a penetrat-o. Modul nostru de-operare e ca şi mort. Dacă-mi deschid ochii, în loc să-l văd pe Jonah deschizându-şi ochii, o să văd Suferinţa. Cu mulţi ani în urmă, la Ely, Suferinţa şi eu am schimbat nişte vorbe, după ce-a murit mama, biata nefericită, scuipându-şi plămânii şi spunându-mi s-am grijă de Jonah, să-l protejez, pentru că eu eram cea raţională dintre noi doi. Şi-uite că, timp de mai bine de-un secol, mi-am onorat promisiunea făcut-atunci: l-am protejat pe fratele meu cu mai multă stăruinţă decât şi-ar fi dorit sau ar fi sperat biata Nellie Grayer; şi-n toţi anii ăştia, Suferinţa n-a fost altceva decât un chip în mulţime. Acum, în schimb, Suferinţa vrea să recupereze-n întregime timpul pierdut. Nu-mi fac iluzii. Sufletul lui Jonah s-a făcut una cu Crepusculul; corpul lui din naştere s-a făcut o grămăjoară de funingine, care se-nalţă până la gleznele mele şi-n jurul bazei lumânării de la Ninive. O să fie colosală durerea pe care intenţionează Suferinţa să mi-o inoculeze. Şi totuşi, oricât de curios ar părea, pentru moment – numai în momentul ăsta –, văd că stau în ruinele cuprinse de moarte ale modului nostru de operare, printre rămăşiţele granuloase-ale fratelui meu geamăn, capabilă să-mi contemplu poziţia c-o limpezime şi-o linişte desăvârşite. Poate c-o asemenea stare de calm e ca fundul nămolos al mării, care se iveşte când apa se retrage, ca suptă de-o forţă colosală, şi lasă loc mugetului de tsunami, valul care se-ntinde cât orizontul şi e cât o colină de-nalt, când se prăvale – dar, cât o să dureze, o să mă folosesc de ea. L-am lăsat pe Jonah singur, să moară degeaba – dovedind, presupun, că dragostea mea de supravieţuire depăşea dragostea mea de Jonah. Supravieţuirea e şi-un aliat împotriva Suferinţei – dacă mă-ncovoi acuma, nu voi scăpa cu viaţă. Ucigaşa-i chiar aici, în mansarda noastră. Unde-altundeva să fie? Am auzit-o cu puţin timp în urmă. S-a ridicat de pe jos, a gemut de durere – bun – şi-a păşit peste podeaua din scânduri vechi de stejar, făcându-le să pârâie, de parc-ar fi fost o molie monstruoasă care se-apropia de lumânare, şchiopătând. Aşteaptă să deschid ochii, ca să treacă la runda următoare. Ia s-o mai fac s-aştepte puţin.

Cu pielea-ntunecată la culoare-n spaţiul întunecat, stă şi se uită la mine, cum stau şi mă uit la ea, ca un vânător care stă şi se uită la prada-ncolţită, nervii noştri optici, ai amândurora, fiind conectaţi la sufletele noastre. Ucigaşa lui Jonah, Orologista Marinus, care a introdus moartea-n lacuna noastră. Da, o urăsc; dar cât de puţin exprimă cuvântul ăsta mărginit, aproape neutru. Ura e ceva ce porţi în tine: plăcerea pe care-aş resimţi-o s-o rănesc, s-o mutilez, s-o distrug şi s-o ucid pe-această femeie nu-i atât o emoţie care mă-ncearcă – e ceea ce-am devenit.

— M-aşteptam, zice, c-o voce-amuţită spectrală, să i te-alături fratelui dumitale-n atacul asupra mea. Fără-ndoială că şi el se-aştepta. De ce nu l-ai sprijinit?

Aşa-ncepe sfârşitul. Zic:

— Pentru că era o strategie aberantă – ca de