cazul să vii cu nu-ştiu-ce apă minerală franţuzească, fiţoasă, după stagiul de pândă sub acoperire, pe care l-ai făcut la spitalul Dawkins. Te-am văzut – cum mă studiai prin ochii bietei Viv Singh. Te-am ţinut la respect, cum şi dumneata m-ai ţinut la respect. Noi între noi, respectuoasele. Şi, da, e-o pijama elegantă, dar eu sunt o fiinţă cu tabieturi vestimentare – şi mai trasează o glifă, prin care-şi face să reapară propriile haine.

Jonah şi-a lăsat sublucrătura să se şteargă pe jumătate, ca să conserve psihovoltajul, ceea ce e bine-venit. Un atac împotriva uneia ca Marinus, în schimb, cu forţă brută – şi mă tem că Jonah chiar asta plănuieşte –, n-ar fi cine ştie ce bine-venit. O simt că se-aşteaptă l-aşa ceva. Zic:

— Ne-ai pus într-un dezavantaj. Cine eşti?

— Sunt cine sunt, domnişoară Grayer. Mă numesc Iris Fenby şi m-am născut în 1980, la Baltimore. Numele Marinus l-am adăugat mai târziu, din motiv-ereditare – poveste lungă; familia mea s-a mutat la Toronto; am studiat psihiatria, şi iată-ne aici, acum.

Sondez terenul:

— Dar eşti telepată, zic. Ştii să trasezi glife… Ştii ce-i asta? – şi trimit o psihoundă benignă-nspre ea, pe care o deviază către sticla de apă minerală Évian, care se răstoarnă, se rostogoleşte către marginea măsuţei pivotante, dar se face nevăzută-nainte să cadă pe jos.

— Uită-te şi tu, Jonah, zic. Musafira noastră şi noi doi suntem trei boabe de mazăre-n aceeaşi păstaie psihezoterică.

Marinus nu se distrează.

— Nu mă vârî şi pe mine-n păstaia dumitale, domnişoară Grayer, zice. Eu nu tratez fiinţele umane ca pe nişte mănuşi de unică folosinţă. I-ai mulţumit măcar bietului Mark – amărâtul ăla de „Bombadil“ – înainte să-i dai brânci în groapa de gunoi, adineauri?

— Pe ce munte măreţ de compasiune divină stai cocoţată, o-nţep şi speculez, ca să-ţi pese de fiecare dintre cele şapte miliarde – câte-are omenirea – de suflete, care nu fac decât să se smiorcăie, să borască şi să se călărească?

— Ei, da, voi ăştia spuneţi mereu acelaşi lucru, îmi întoarce-atacul musafira.

— Nu, zău?, îi spun. Şi cum se face că ne ştii numele?

— Uite, aici e-o poveste care dureaz-o oră – şi Marinus îşi bag-o mână sub haină, de unde scoate un obiect şi ni-l arată mie şi lui Jonah – zăresc pe el cuvântul SONY. Zice: Măcar unul dintre voi a mai văzut acest reportofon digital, şi cred că domnul Grayer e-acela… – se-ntoarce către Jonah, care se uită mai atent. Da, ia să vedem dacă v-ajută memoria s-ascultaţi ce zice-aici, domnule Grayer, îi spune Marinus, şi-apasă pe butonul PLAY, la care se-aude vocea-ncrezătoare a unei femei: „Interviu cu Fred Pink, la barul Vulpea şi Copoii, sâmbătă, 28 octombrie 2006, ora 7 şi 20 seara“ – e Freya Timms. Marinus apasă pe STOP – nici nu-i greu de bănuit ce mutre facem Jonah şi eu –, apoi zice: Avea şi ea o viaţ-a ei. O soră pe care-o iubea – şi se vede că e-animată de-o furie teribilă, chiar dacă şi-o ţine-n frâu. Haideţi. Spuneţi-i pe nume. Sau poate sunteţi prea ruşinaţi?

Jonah pare să fie prea uimit ca să mai rostească numele oricui. Aşa se şi cuvine să fie, prostul. Cum s-a bătut el cu pumnii-n piept, când se dădea drept Fred Pink, în urmă cu nouă ani; cum s-a jucat el cu Freya Timms, în lucrătura mea care-ntruchipa Vulpea şi Copoii; cum a desfăşurat el firul Ariadnei122, care-a condus-o pe Marinus până-n miezul modului nostru de-operare. Şi, când fratele meu îşi regăseşte puterea de-a vorbi, o risipeşte pe-o întrebare inutilă. Zice:

— Cum ai pus mâna pe-ăsta?

Marinus îi aruncă lui o privire ca o suliţă şi se uit-apoi la mine. Îi întorc privirea fără pic de ruşine. Zic:

— Freya Timms.

Marinus îşi mut-atenţia către ferestrele imateriale, cu transperante pe jumătate dispărute. Zice:

— Întunecate nopţi, prin locurile-astea. Suntem în mansarda Conacului vostru Slade, corect? – la care, nu-i răspund nimic, iar intrusa revine la întrebarea pusă de Jonah: „Crematoriul“ vostru de-aici scapă de cadavre destul de bine, dar materiile-anorganice trec prin crăpături. Pe vremuri, nu conta prea mult: un nasture ici, o agrafă de păr colo, dar în secolul nostru – şi Marinus iar se-ntoarce cu faţa către noi doi şi cântăreşte reportofonul în palmă –, îngerii-ncap cu-adevărat pe-o gămălie de ac123, şi vieţile unor mulţimi întregi – pe-un suport minuscul de memorie. Suntem puţini, domnişoară Grayer, dar suntem bine conectaţi. Artefactele de felul ăsta – şi bagă reportofonul în buzunar – se pricep s-ajungă până la noi, mai devreme sau mai târziu.

În mintea mea ia form-o teorie. Enomoto-sensei vorbea despre nişte „vigilenţi“, care simt o nevoie patologică de-a ucide alţi Atemporali ca şi ei.

— La cine se referă acest „suntem“?, vrea să afle Jonah de la intrusă.

— De ce n-o întrebi pe sora dumitale ce crede? Ea circulă mai mult şi mai des.

— Vine de dincolo de Schismă, zic, stând cu privirile-aţintite spre Marinus.

— Călduţ, zice.

— Le Courant Profond, presupun – „Curentul Profund“.

— Şi mai călduţ, zice, cu mâinile de-acum libere să traseze glife.

Ce stupid e jocul ăsta de-a ghicitul!

— Eşti… Orologistă124.

— A, dar spune-l mai cu venin. Scuipă-l, nenorocitul de cuvânt.

La fel ca Jonah, Marinus are-o aplecare spre ironia burlescă. La fel ca Jonah, poate face vreo greşeală.

Jonah, fireşte, n-a auzit de Orologie – cu majusculă.

— Adică face-orologii?, întreabă, la care, Marinus izbucneşte într-un râs parcă… da, sincer.

— Domnişoară Grayer, aproape că-nţeleg de ce tolerezi un asemenea conţopist-complotist, aşa un actoraş rizibil, acest corgi125 şters, care se-nchipuie lup. Dar, zău aşa, între noi două: nu ţi se pare că-i o vulnerabilitate? Un biloi de fier legat cu lanţ de