Jonah, cu toate că suntem destul de preocupaţi în legătură cu contuzia – pari să ai o contuzie bizară la spatele tărtăcuţei. O să-ţi facem şi-o ecografie după ce mergi la radiografie. Deocamdată, spune-ne ce-ţi aminteşti în legătură cu accidentul?

— Ăăă…., dă să zică Marinus, c-o mină confuză şi-ngrijorată.

Amândoi ne-aşezăm pe marginile patului ei.

— Ţi-aminteşti că erai în maşină?

— Da, dar… ţin minte şi c-am ajuns la destinaţie.

— Bun aşa, zice Jonah. Şi care era destinaţia?

— Un pasaj, o alee care porneşte din Şoseaua Westwood, la marginea oraşului. Aleea Slade. Aveam întâlnire cu Bombadil.

— Cu Bombadil?, se miră Jonah. Ăla nu-i spiriduşul din Stăpânul inelelor, care seamănă cu Omul Verde? Ce nume de cod bizar!

— Ăăă… eu… n-am citit cartea, dar Bombadil al meu e-un obsedat de teoria conspiraţiei. Nu ştiu dacă numele lui real ăsta e sau nu. E-un subiect al meu de cercetare. Scriu un articol despre fanteziile ţesute pe marginea răpirilor. Era… pe-o alee, şi-acolo… era o uşă-n perete, care nu era de obicei acolo…

— Fascinant, zic, deşi mă simt vag alarmată. Dar eu te-asigur, Iris, că azi n-ai fost nicăieri altundeva decât aici, la Spitalul Regal din Berkshire.

— Ştii mai bine decât noi, zice Jonah înveselit, ce feste e-n stare mintea să-i joace minţii însăşi, după câte-o traumă sau accident. Dar, uite, ne-ai spus ce-aveam nevoie s-aflăm. Dacă eşti de acord să-nghiţi paracetamolul ăsta, ca să opreşti orice eventuală sângerare internă minoră, pe care se poate s-o fi suferit – şi Jonah-i aduce-n faţă măsuţa pivotantă de la pat, pe care-i depune pilula, pe-o farfurioară albă –, scriu acum un mesaj pentru Vivi Singh de la spitalul Dawkins, s-o anunţ că eşti conştientă şi cooperantă verbal. Au stat ca pe ghimpi cu toţii azi, toată ziua.

— Da, mulţumesc, eu… ăăă…, zice Marinus, uitându-se fix la pilula parcă prea uşor de-nghiţit.

Inima-ncepe să-mi bată mai tare, aşa materializată cum e, la fel şi tot corpul, care-mi freamătă.

Jonah depune şi-un pahar de apă Évian lângă farfurioara cu pilula.

— Mulţumesc, zice Marinus, tot confuză, şi culege pilula din farfurioară.

Îmi întorc privirile-n altă parte şi mă gândesc: Înghite-o. Hai, înghite-o.

— Nici un motiv de-ngrijorare, zice Jonah, pe-un ton lipsit de griji, de parcă metavieţile noastre n-ar depinde-ntru totul de cum face sau nu face, capricioasa de femeie-ntinsă pe pat, aşa cum i-a cerut el – de fapt, Jonah-şi derulează lista de contacte, murmurând: Viv Singh…

— Ăăă… pot să pun o singură-ntrebare?, vrea să ştie Marinus.

— Dă-i drumul, zice Jonah, fără să-şi ridice ochii de pe celular.

— Pentru cele unsprezece mii şi-ncă unsprezece nume-ale lui Dumnezeu, de ce le-aş face pe plac unor paraziţi de mâncători de suflete ca voi doi, înghiţindu-le otrava?

Dintr-odată, ceasul de pe perete se-opreşte; ledurile de pe monitoare se sting; un telefon care sună undeva, departe, amuţeşte; Jonah însuşi îngheaţă, cu spatele şi la mine, şi la Marinus. Mă ridic şi mă trag înapoi, împleticindu-mă şi cât pe-aci să vărs. Creierul meu insistă că Marinus, o musafiră, nu poate şti mai multe despre mine şi Jonah decât ştim noi doi despre ea; că o psihiatră muritoare nu poate sta-ntinsă pe-un pat materializat, în lucrătura noastră interioară, uitându-se la noi cu calm, ca un membru al unei comisii, într-o reuniune plictisitoare; şi totuşi, face toate astea.

— Dintre multele deficienţe ale modului vostru de-operare, zice musafira noastră, nu e-alta mai depăşită decât cea cu aşa-zisul „banjax“. Zău aşa! Un anim-abortiv atât de instabil, încât n-are nici un efect, dacă pacientul sau pacienta nu-l îngurgitează din propria-i voinţă, şi-n mod conştient. O procedur-atât de primitivă n-am mai văzut să fie desfăşurată de Calea Obscură de cel puţin cincizeci sau şaizeci de ani. Ce-a fost în capetele voastre, Grayerilor? Dacă v-aţi mai fi modernizat metoda, pân-acum aţi fi putut să-mi injectaţi voi porcăria. Sau aţi fi-ncercat măcar!

Surioară, îmi telegramează Jonah, ce mai e şi-asta?

O primejdie, îi telegramez înapoi. O schimbare. O luptă. O-ncheiere.

Omoar-o, mă-ndeamnă Jonah. S-o omorâm acum. Amândoi.

Dacă ea moare, îi pierdem sufletul, îmi telegramez gândurile, fără să mi le mai cenzurez. Şi, dacă-i pierdem sufletul, moare şi modul nostru de-operare – nu mai rezistă nici nouă ore, darmite alţi nouă ani. Şi, dacă moare modul de-operare, nu mai există nici lacuna.

— Şi, fără lacună, comentează Marinus cu voce tare, timpul din lumea de-afară dă buzna, vă consumă trupurile din naştere, şi-atunci, sufletele voastre se pierd în Crepuscul, corect? O sută şaisprezece ani – adio şi n-am cuvinte.

Chipul îngrozit al lui Jonah-l reflectă pe-al meu. Îmi telegramează: Scârba asta nechemată ne-aude, Surioară?

Marinus ţâţâie din buze.

— Domnule Grayer!, zice. Aşa o insultă ieftină! „Scârbă“ e-o grosolănie gratuită-n zilele noastre. Lezează cam ca…, nu ştiu cu ce s-o compar – cu-nţepătura unei tulpini de ţelină. Şi „nechemată“? Voi m-aţi invitat azi aici, ca să-mi devoraţi sufletul, şi eu sunt acum nechemată, deşi v-am acceptat invitaţia? Nu-i frumos deloc, zice Marinus, şi desenează prin aer o glifă, absolut firesc, prin care obliterează şi stativul de perfuzii, şi gulerul cervical – Jonah şi eu nu ne putem ascunde uimirea. Da, ştiu totul, zice, despre sublucrăturile din interiorul unei alte lucrături, despre o bulă-n altă bulă, despre mansarda casei ăsteia. Nu e rea copia – dar apă Évian? Într-un spital din Sistemul Naţional de Sănătate? Nu-mi spune – a fost ideea lui de geniu, aşa-i? – şi se uită la mine, impostoarea, dar face semn cu capul către Jonah, la care nu-i răspund. Fără să se grăbească, se dă jos din pat, iar Jonah şi eu ne tragem cu câte-un pas înapoi. Zice: Dumneata, domnişoară Grayer, ai fi ştiut că nu e