— Te-omoară traficul ăsta…

— Bine lucrat, Surioară. Cum arăt?, vrea să ştie Jonah.

— Fă-ţi ochi de raton şi dă-ţi c-o nuanţă mai întunecată peste maxilarul ăsta neînduplecat.

Jonah-şi modifică faţa şi-mi arată noul său profil:

— Mai bine aşa?, zice.

— Mai bine. Corpurile noastre ce mai fac?

— Al tău e ca-ntotdeauna – într-o stare de perfecţiune senină; al meu e tot străpuns în gât de-un ac de păr cu măciulia-n formă de cap de vulpe. Pereţii mansardei sunt în regulă, dar modul nostru de-operare e-ntr-o stare de ruină secătuită şi muribundă, Surioară. Cinşpe minute-i mai dau, nu mai mult.

Mă-ntorc spre Marinus.

— Atunci, să trezim pacienta şi să-i administrăm tratamentul. Pe urmă, realimentăm psihovoltajul modului nostru de-operare şi-ţi reparăm ţie beregata, celulă cu celulă.

Jonah se uită cu gânduri impure la femeia inconştientă. Zice:

— Ne-aşteaptă vreun fel de rezistenţă din partea ei, Surioară?

— A refuzat căpşuna din grădină – aducându-i în discuţie pe Carl Jung, intuiţia, instinctul, dacă nu te superi –, dar fructul era de nuanţa ficatului crud, iar când s-o trezi, n-o să mai ştie cum se zice: Întâi Mai, Marrakech sau Monteverdi. Ai banjaxul la tine?

Jonah materializează-n palmă o pilulă roşu-cu-alb. Zice:

— Suficient de generică, după tine?

— Fă-o mai mică, s-o poată-nghiţi fără efort. Pregăteşte şi-un pahar cu apă. Nu-i oferi şansa de-a se opri şi gândi.

Jonah micşorează pilula, o depune pe-o farfurioară şi materializează un pahar şi-o sticlă de apă minerală Évian pe noptieră. Zice:

— Ştii, când mi-ai telegramat de pe-alee, cum să zic?, nu eram în cea mai bună formă şi…

— Ai fost privat de psihovoltaj proaspăt în ultimii optsprezece ani şi-ai stat închis ca-ntr-o colivie, într-un corp traumatizat, în ultimii nouă. Eu aş fi înnebunit de-a binelea pân-acum, n-aş fi doar aşa… vag nesigură pe mine.

— Nu, Surioară, dă-mi voie să termin. Ce-am… ăăă, ce-am „spus“ atunci era un strigăt de muribund, care… ceva ce nu mai cred acum. Ai avut – ai – dreptate.

Eul meu proiectat se uită la eul proiectat al fratelui meu. Zic:

— În legătură cu ce?

— Cu vechile-obiceiuri, cu noile trucuri, cu izolarea de La Voie Ombragée, care n-a fost chiar atât de fără cusur, şi cu… mai presus de noi. Ţi-ajunge pentru moment?

Zău c-aşa ceva e-o întoarcere la o sută optzeci de grade. Zic:

— Te pomeneşti c-am intrat în cine-ştie-ce lucrătură.

— Dac-ai de gând să jubilezi, Surioară, poţi foarte bine să mai…

— Nu, Jonah, nu jubilez. Doar c-am tot aşteptat, de vreo treizeci de ani încoace, să spui vorbele-astea. O să mergem la muntele Shiranui. Vestul Japoniei, toamna, e rai, nu alta. Enomoto-sensei121 vrea să te cunoască. Ea ne-a sugerat cel puţin zece-mbunătăţiri ale modului nostru de-operare.

Jonah-cel-proiectat contemplă un sfârşit şi-un alt început. Zice:

— Bine. De acord. Atunci, rămâne hotărât aşa.

Mă gândesc la mine şi la fratele meu, pe vremea când eram doi fetuşi care-mpărţeau acelaşi spaţiu, la Nellie Grayer în pântec, în urmă c-o sută şaisprezece ani; şi la corpurile noastre din naştere, care-mpart aceeaşi lacun-a noastră de opt decenii. Străinii-şi spun „ei“, un iubit e mai întâi „tu“ şi pe urmă „noi“, dar Jonah e-o jumătate din „eu“. Mă concentrez pe chestiunea curentă, până nu spun, cumva, ceva sentimental. Zic:

— O să te doară beregata ca dracu’ şi ca naiba, când o să-ţi trag afară capul-de-vulpe, dar o să-ţi cauterizez rana, şi…

— Acum ori niciodată, Surioară, zice Jonah, şi-şi pune degetul arătător stâng pe ochiul din chakra frontală a musafirei noastre, în timp ce, cu mâna dreaptă desenează prin aer glifa care s-o trezească…

Iris Marinus-Fenby deschide ochii, ale căror pupile se dilată-n lumina incert-a lucrăturii. Jonah-i zice:

— Stai nemişcată, Iris. Ai suferit un accident, dar totul e-n regulă. Eşti internată-n spital. Eşti în siguranţă.

E fix atât de slăbită şi speriată pe cât pare a fi.

— Accident?, întreabă.

— Polei pe-autostrada M4, pe partea dinspre oraş. Volkswagenul ţi s-a făcut praf, dar nimeni altcineva n-a fost implicat, iar leziunile tale nu par să fie chiar atât de grave. Eşti aici de la-nceputul zilei. Aici, adică la Spitalul Regal din Berkshire.

Marinus înghite-n sec şi pare năucită. Zice:

— Eu…? Cine…?

— Da, sunt Gareth Bell, iar doamna-i doctoriţa Hayes. Toţi vracii-adunaţi. Iris, ca să-ţi punem la punct programul de tratament, am vrea să te-ntrebăm câteva lucruri pentru diagnosticare – crezi că eşti capabilă chiar acum?

— Ăăă… da, sigur, zice Psihiatra Zăpăcită, încrucişându-şi ochii. Dă-i drumu’.

De-aici, preiau ştafeta.

— Mulţumesc, Iris, e minunat, zic. Mai întâi, poţi să ne spui dacă simţi vreo durere-n acest moment?

Marinus verifică dacă-şi poate mişca mâinile, apoi picioarele.

— Nu, zice. Poate doar… o… amorţeală, presupun. Încheieturile – ele mă cam dor.

— Ăhă – şi mâzgălesc ceva pe blocnotes. Ţi-am dat, prin perfuzie, antiinflamatoare şi-analgezice. Te-ai pricopsit cu nişte hematoame urâte de tot pe partea stângă. În al doilea rând… mobilitatea membrelor, tocmai ne-ai făcut demonstraţia, minunat – cine-a zis că doctorii-s cei mai proşti pacienţi?

— Ştiu şi eu? Poate că psihiatrii-s mai buni, zice, la care-i zâmbesc.

— Minunat. O să bifez aici căsuţa cu „afilierea tribală“, zic.

— Mi-am rupt ceva?, întreabă Marinus, încercând să se ridice-n capul oaselor.

— Ho, ho, ho, Iris, ia-o mai încet!, exclamă Jonah-n chip de doctor Bell. Gulerul cervical e doar o măsură de precauţie, n-ai grijă. Nu ţi-am făcut radiografie, pentru că exista o şansă, cât de mică, să fii-nsărcinată. Ştii cumva dacă eşti?

— Nu. Sarcină – exclus.

— Minunat şi-asta, zic. O să te ducem la radiografie peste vreo oră-şi-ceva. Vederea: câte degete-ţi arăt? – şi ridic patru.

— Patru, zice Marinus.

— Şi-acum?

— Nici unul.

— Nici o problemă nici aici, zice