— Alo?, zice. E cineva jos, acolo? Alo? – la care, Neînfricata Psihiatră exclamă:

— Domnu’ Pink? Dumneavoastră sunteţi?

— Da… da! Eu… eu sunt… Am… am căzut aicea, sus. Vă rog…

— Imediat, acuma venim! – şi Marinus o ia la goană pe scări în sus, fără să clipească, urcând treptele câte două.

Pentru prima oară de când am trecut prin deschizătură, simt că deţin controlul, aşa cum se cuvine. Îl fac pe Bombadil s-o urmeze-ndeaproape, uşurată să văd că psihiatra poliglotă, mare doctor în medicină de la Universitatea de Stat din Columbus, Georgia, se las-atât de uşor amăgită de strigătele parşive-ale fratelui meu. Covorul s-a rărit până la urzeală, praful a format o crustă subţire şi, când ajungem la micul palier intermediar, pendula-i mută, şi geamul ei – prea mătuit ca să mai arate ceva. Tot aşa, portretele foştilor noştri musafiri au atâta mucegai pe ele, de parc-ar fi leproase, iar Marinus, năucită de cea mai stranie oră din viaţa ei, practic zboară pe dinaintea lor, fără să le-arunce nici măcar o privire, darmite să se uite mai atent. Psihiatra-n Armură Strălucitoare vede uşa de culoare ştearsă, din capul scărilor, şi se-aruncă iar înainte, călcând peste corpul deshidratat al unei bufniţe. Eu, în schimb, când trec prin faţa portretului care o-nfăţişează pe Sally Timms, îi trag o palmă, gest pe cât de meschin, pe-atât de fără noimă. Ea-i de vină pentru toate necazurile noastre – sau „fantoma“ ei. Înfigându-i fratelui meu în gât acul de păr, exact în momentul vital, ne-a împiedicat să ne readucem în simţiri modul de operare cu sufletul surorii ei, Freya, şi ne-a redus pe noi la statutul de pauperitate psihovoltaică. Azi, ea se sfârşeşte! Mă ciocnesc de Marinus – de spinarea ei –, cu doar câţiva paşi înaintea uşii celei şterse la culoare, chiar în faţa portretului Freyei Timms, acoperit de-o crustă de mâzgă. Şuier printre dinţi:

— De ce v-aţi oprit?

Marinus ciuleşte urechea. Liniştea pare-asurzitoare.

— De unde ştim că scările potrivite sunt astea?, zice – la care dau să-i răspund:

— Bineînţeles că astea sunt – când se-aude ceva de lemn crăpând în vestibulul de jos şi vocea lui Jonah pe post de Fred Pink, strigând prin uşa din faţa noastră:

— Sunt aici… alo? Alo? Am… am nevoie de puţin ajutor… e cineva pe hol? Vă rog?

Prestaţia fratelui meu e ca niciodată de-amatoristică, şi volumu-i dat prea tare, dar Marinus doar ce-atinge mânerul bătucit al uşii, că s-a şi făcut nevăzută. În oricare altă Zi a Inaugurării, aş presupune că treaba s-a făcut şi că musafirul a fost livrat în deplină siguranţă-n lacuna din mansarda noastră, dar azi nu mai pot presupune nimic. Înainte de toate, îi telegramez lui Jonah: Frăţioare, ai pus mâna pe ea?

În loc de răspuns, aud un vacarm de zidărie, sticlă şi lemn zdrobite concomitent – perimetrul în plin colaps al lucrăturii anihilează carcasa exterioară a Conacului Slade. Distrugerea se propagă deja pe treptele cele mai de jos, iar picioarele lui Bombadil parc-ar fi prins rădăcini pe cea pe care s-a oprit eul inconştient al gazdei mele şi eu, luptându-ne unul să preia, celălalt să păstreze controlul asupra sistemului său nervos, înecat în adrenalină. Prin ochii lui Bombadil văd cu oroare că frontul nesătul al neantului e-ajuns deja la palierul intermediar, îl obliterează din existenţă – şi pendula de pe el, după care se repede pe scări în sus, către însuşi Bombadil cel schilod şi tatuat. Moartea. Ceva-mi ordonă: Sari, e timpul să-nchei socotelile! – dar, nu, pentru alimentarea modului de-operare, e nevoie de ambii gemeni Grayer şi, dac-aş da frâu liber impulsului, l-aş omorî şi pe Jonah. Drept care, mă extrag – avansul e de numai câteva clipe –, după ce-i trag un brânci psihic, pe scări în jos, corpului sfrijit al lui Bombadil. Buf-bufneşte-bufnitor. Fosta mea gazdă urlă disperată, revenindu-şi în simţiri prea târziu ca să-şi mai poată opri căderea şi cu-atât mai puţin să-şi dea seama de ce se-ntâmplă cu el – şi s-a dus, cu geaca lui de ski, cu degerăturile lui, cu iPhone-ul lui, c-obiceiurile lui pornografice de pe internet, cu-amintirile lui din copilărie, cu corpul şi ce mai e al lui: dispare, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Eu, în ipostaza de suflet al meu, mă răsucesc şi trec prin uşa palidă la culoare.

Pătrund într-o copie lăudabil de bun-a salonului privat de la Spitalul Regal din Berkshire, unde mi-am petrecut recent o săptămână pe post de pacient şi-am luat meticulos notiţe. Ce-i drept, Marinus e psihiatră, nu vreo plimbă-mopul-pe-holuri de la Urgenţe & Accidente; ce-i drept, cunoaşte mai bine spitalele nord-americane decât pe cele britanice; dar o singur-anomalie ar putea s-o facă pe musafira noastră să miroasă vreun şobolan iluzoriu şi să respingă banjaxul, iar făr-acest anestezic, extragerea sufletului ei s-ar dovedi şi dezordonată, şi parţială. Prin urmare, Jonah şi eu am reprodus camera c-un simţ al realismului de-a dreptul fanatic: un televizor fixat în perete; o chiuvetă c-un robinet rotativ; două scaune lavabile; o noptieră; o vază ciobită; o uşă c-o perdeluţă de in care-acoperă ferestruica; şi-un ceas uşor de citit, care indică 8:01, cu transperantele coborâte, ca să sugereze că e opt seara, nu opt dimineaţa. Aerul are un iz de-nălbitor, şi-agitaţia tipic-a unui spital include clinchetul unor uşi de lift, huruitul roţilor unor tărgi şi sunetul unui telefon la care nu răspunde nimeni. Doctoriţa Iris Marinus-Fenby stă culcată pe spate, inconştientă, c-o perfuzie-nfiptă în braţ şi capul fixat într-o proptea pentru gât. Intră fratele meu, pe post de el însuşi, îmbrăcat c-un halat alb de doctor. Mă vede în ipostaza de suflet al meu. Zice:

— Norah… Cam târziu.

Mă uit la Jonah-în-rol-de-Jonah, bucurându-mă de bucuria lui pentru faptul că se poate mişca iar, deşi-i la fel de iluzorie mişcarea lui ca şi salonul de spital. După care, mă invoc pe mine însămi