curmezişul cărării noastre şi se topeşte, pur şi simplu, în aer, lăsând în urmă un ecou aproape risipit, de Cucu! Cucu! Cucu! Din fericire, Marinus şi-a îngăduit mult prea curând, pentru mersul nostru precaut, să-i fie distras-atenţia de arborele de Gingko biloba, care se-nalţă şi mai sus.

— Pân-aici am ajuns ieri, zic, şi m-opresc.

Mii de frunze căzute par să cadă înapoi în sus de pe pajiştea cenuşie, toate deodată, şi se reataşează de copac. Pe Marinus o-ncântă viziunea, dar eu am o senzaţie de greaţă-n burta lui Bombadil: ăsta-i un defect major de proiecţie, nu-i o-nchipuire. Jonah scapă lucrătura de sub control.

— E ca-ntr-un vis aici, în lucrătură, zice Marinus.

Fratele meu îmi telegramează mental: Bag-o înăuntru, se prăbuşeşte şandramaua.

E mai uşor de spus decât de făcut. O-ndemn pe musafira noastră:

— Haideţi s-aruncăm o privire-năuntru.

— Înăuntru – acolo? În casa propriu-zisă? Eşti dumneata sigur, Bombadil, că-i bine să facem aşa ceva?

— Mda…, îl fac pe Bombadil să zică. De ce n-ar fi?

Dup-o tăcere anxioasă, urmeaz-o întrebare neliniştită:

— Cum de ce?

Apelez la o forţă mai puternică decât laşitatea musafirei noastre:

— Uitaţi ce e, doamnă doctor, zic, n-am vrut să vă creez cine-ştie-ce speranţe deşarte pân-acum, dar exist-o şansă de a-l găsi pe Fred Pink în viaţă, înăuntru – şi-arunc o privire către ferestrele de la etaj.

— În viaţă? După nouă ani? Eşti dumneata sigur?

Aţi intrat, Surioară, în casă?, vrea să afle Jonah. Grăbiţi-vă!

— Nu există certitudini când e vorba de lucrături, Marinus, îi răspund. Numai că timpul se scurgea diferit în lucrătura de pe insula Iona, iar în cealaltă, „Laptele-şi-Mierea“, se putea locui, aşa că-mi închipui că era posibil. Nu-i datorăm atâta lucru lui Fred Pink, să mai aruncăm o ultimă privire prin asta, de-aici? La urma urmei, pe dumneavoastră v-au adus aici, astăzi, indiciile pe care le-a lăsat el.

Psihiatra Vinovată muşcă momeala:

— Atunci, da, bine. Dacă există măcar o şansă de a-l găsi în viaţă, să mergem, zice – şi porneşte către Conacul Slade, peste ultima porţiune de pajişte, dar, când se uită-n urmă, se uită, de fapt, dincolo de mine, face ochii mari şi exclamă: Bombadil!

Mă răsucesc pe călcâie şi văd cum se şterge partea din fund a grădinii.

— Ce-i asta?, vrea să ştie Marinus. Cum o să mai ieşim?

Un perete curbat, de neant, descompune grădina, pentru că lucrătura-n sine se prăbuşeşte. Am crezut că, de vreme ce-am găsit o musafir-atât de bogată din punct de vedere voltaic şi-am adus-o pân-aici, fratele meu, lacuna şi modul nostru de-operare erau ca şi salvate. Văd acum că s-ar putea să fie prea târziu.

— E doar ceaţă, Marinus. N-aveţi motiv să intraţi în panică.

— Doar ceaţă? Dar, cu siguranţă că… uită-te şi dumneata cât de repede se…

— Ceaţa de lucrătură, zic, aşa arată. Am văzut-o şi pe insula Iona – plus că nu trebuie s-o las pe Marinus, cumva, să-ncerce să evadeze prin peretele de neant, ca o găinuşă fără cap, aşa că-mi continui mersul, cât pot de calmă. Credeţi-mă, doamnă doctor, zic. Haideţi, veniţi. Zău aşa… credeţi c-aş fi eu atât de stăpân pe mine, dac-ar exista vreun motiv de-ngrijorare?

Treptele care duc la Conacul Slade sunt acoperite de muşchi şi pătate, uşa mai demult elegantă se cojeşte şi putrezeşte, iar ciocănelul metalic e mâncat de rugină şi de timp. O deschid aşa cum e, uşa, după care, o-mping pe Marinus în casă. La numai treizeci de paşi depărtare, arborele de Gingko biloba e devorat de lucrătura-n plină descompunere. Închid uşa-n urma noastră şi-i telegramez lui Jonah: Gata, suntem înăuntru. Se-aude un zgomot ca de mobilă târâtă pe podea, şi-mi trosnesc urechile, când lucrătura se restrânge la exteriorul conacului propriu-zis. Mă uit iar afară, pe geamul caroiat al uşii de la intrare, şi neantul îmi întoarce privirea, cum ar veni. E ceva oribil golul.

— Ce-a fost zgomotul ăsta?, întreabă-n şoaptă Marinus.

— Tunetul. Vremea de-aici, dinăuntru, a fost lăsată de izbelişte-atâta timp, încât e dată cu totul peste cap. Ceaţă, furtuni… probabil că urmeaz-un soare orbitor.

— A…, zice Măreaţa Psihiatră, nesigură pe ea.

Pe dalele cu model de tablă de şah din vestibul sunt împrăştiate frunze de toamnă. Vechea noastră menajeră cehă s-ar declara-ngrozită de varianta curentă a Conacului Slade, pe care ea l-a menţinut într-o asemenea stare muc-şi-sfârc, pe vremea când Jonah şi eu mai aveam înc-o prezenţă corporală. De jur-împrejur, contururile plafonului sunt îmbrăcate-n pânze de păianjen, uşile atârnă, scoase din balamale, iar lambriurile de pe scările care duc la primul etaj sunt mâncate de cari şi exfoliate.

— Şi-acum, ce facem?, vrea să ştie Măreaţa Psihiatră. Căutăm la nivelul parterului, sau…?

De astă-dată, pereţii înşişi răsună de tunetul de-afară şi se scutură din toate-ncheieturile.

— Doamne! Ai simţit şi dumneata?, zice Marinus, ducându-şi mâinile la urechi.

Frăţioare, îi telegramez lui Jonah, suntem înăuntru, ce se-ntâmplă?

Modul de operare-i pe moarte – aia se-ntâmplă!, răspunde Jonah, parcă-nnebunit. Casa e-n colaps. Du-o pe musafiră-n lacună. Imediat!

— Perturbaţii atmosferice, o liniştesc pe Marinus. Perfect normale.

Treci tu imediat jos, îi transmit lui Jonah.

O pauză pregnantă, după care: Ce vrei să spui cu-asta?

Prefă-te că eşti Fred Pink, prins aici, înăuntru, şi vino să ne-ntâmpini jos.

Altă pauză, apoi Jonah întreabă: Cum vorbea ăla?

Tu l-ai jucat la ultima Zi a Inaugurării! Ca un englez posac.

— Eşti dumneata sigur că-i normal aşa ceva, Bombadil?, vrea să ştie Marinus, cuprinsă de frică.

— Era un barometru-n „Lapte-şi-Miere“, improvizez, care…

Se-aude ceva. Marinus ridic-un deget şi priveşte-n sus pe scări, şoptind:

— Am auzit pe cineva. Dumneata, nu?

Fac o mutră nedumerită, şi-ascultăm împreună. Nimic. Un perete gros de nimic. Marinus dă să-şi coboare degetul, când se-aude,