— Bombadil, aşteaptă! – şi-o aud pe Marinus călcând grăbită-n urma mea.

Conştiinţa ei profesională-i ca o zgardă. Iar lesa-i la mine-n mână.

Stropi de bură stau prinşi de florile de lavandă. Ţin minte că mirosul de lavandă era unul dintre cele care ne plăceau în copilărie, lui Jonah şi mie, la moşia Swaffham din Norfolk, unde-arendaşii familiei Chetwynd-Pitt cultivau planta pe mai mulţi acri, pentru parfumeriile de la Londra. Mă opresc puţin, câtă vreme culege şi miroase Marinus câteva flori. Zice:

— Miros ca florile-autentice, dar de ce se schimbă totul către alb-şi-negru? Cameliile erau roşii, roz, dar aici, lavanda-i cenuşie. Trandafirii de colo-s monocromi.

Ştiu exact de ce: după optsprezece ani fără un psihovoltaj împrospătat, modul nostru de operare e prea secătuit acum ca să mai susţină coloristica-n mod constant.

— Decade totul, zic, avansând un semiadevăr. Sunt mai mult decât sigur că gemenii Grayer au dispărut de-a binelea. Un alt semn e ceaţa. Putem, deci, să ne mai relaxăm puţin, doamnă doctor. Vizităm o ruin-aici.

Părând mai liniştită, Marinus îşi desfăşoară keffiyeh-ul. Zice:

— Nişte fiinţe umane-au creat locul ăsta? Fiecare pietricică, fiecare crenguţă, fiecare strop de bură, fiecare fir de iarbă? Fiecare-atom? – şi scutură din cap: Nu ştiu, parc-ar fi… un act divin.

— Eu aş lăsa deoparte fizica particulelor, Marinus, dac-aş fi-n locul dumneavoastră. Dar, ce-i drept, nişte oameni au făcut locul ăsta, nu zeii, dacă despre asta vorbiţi. Şi, dacă v-ajută, priviţi lucrătura ca pe-o scenografie pregătită pentr-o piesă de teatru. Aveţi grijă, v-a prins un rug de mure.

Marinus desprinde planta de tivul hainei.

— Au!, exclamă. Şi ţepii-s reali. Dumneata câte-asemenea locuri ai vizitat pân-acum?

Din experienţele-autentice ale lui Bombadil mă inspir:

— Asta-i numărul trei. Prima era pe insula Iona, din Hebridele Scoţiene. Aia chiar că era o lucrătură celebră. Mă rog, la modul relativ, în tot cazul. Fantastic a fost. Era-n absida mănăstirii de-acolo, şi n-o găseai, dacă nu ştiai când şi pe unde să te strecori pe sub o arcad-anume. Acolo, credeţi-mă, din punct de vedere temporal, disparitatea era cronică. M-am întors după numai o zi, atâta lipsisem, şi-afară trecuseră nici mai mult, nici mai puţin de doi ani întregi, iar maică-mea se recăsătorise c-un reprezentant comercial de la Microsoft.

— Aşa ceva e… – şi Măreaţa Psihiatră-şi caută cuvintele – … de necrezut.

— Da’ eu nu ştiu că-i de necrezut? Auziţi, de la Microsoft! A doua lucrătură-n care am fost era mai dură. Avea deschizătura într-o şcoală superioară de arte din Santa Fe. A descoperit-o un astronaut din Cedar Rapids, care-şi spunea Yoyo. Se intra-n ea printr-o debara.

— Prin ce anume era diferită lucrătura „mai dură“ din Noul Mexic de cea de pe insula Iona sau de asta, de-aici?, întreabă Marinus.

— Prin finalurile nefericite. Yoyo n-a mai ieşit de-acolo – la care Măreaţa Psihiatră se-opreşte.

— Adic-a murit acolo, înăuntru?, zice.

— Ei, nu. A optat el să rămână pe dinăuntru – şi tot acolo e, din câte ştiu –, dar creatorul acelei lucrături chiar locuia-n ea şi-avea un complex al lui Iehova de toată frumuseţea. „Lapte-şi-Miere“120, aşa-i spusese micii lui făcături private. Când am vrut să plec, m-a acuzat de-apostazie şi a-ncercat să mă… mă rog, să m-omoare. Dar asta-i cu totul altă poveste – şi-l fac pe Bombadil s-arate cu mâna ce-i în jur. Între liniştea şi pacea de-aici, în schimb, şi ce-am văzut acolo, e-o diferenţă ca de la cer la pământ. Uitaţi, căpşuni sălbatice.

Căpşunile sunt banjaxul pe care ne-am înţeles Jonah şi eu să i-l administrăm noii noastre musafire. Dac-o pot face pe Marinus, încă de-acum, să mănânce măcar una, înăuntru, în casă, n-o să mai trebuiască să creăm o sublucrătură. Culeg două, care-arată mai dodoloaţe, şi-mi bag una-n gură. Zic:

— Zemoase. Încercaţi una…

Marinus dă să ridice mâna, după care şi-o lasă-n jos.

— Mai bine, nu, zice.

A naibii! Lua-o-ar naiba! Îl fac pe Bombadil să-i rânjească-n silă.

— Vă temeţi?, întreb.

Măreaţa Psihiatră se-arată precaută.

— Sunt vag superstiţioasă, zice. În toate poveştile, miturile, e-aceeaşi regulă: dacă mănânci sau bei orice – seminţe de rodie, vinul zânelor, indiferent ce –, locul cu pricina pune stăpânire pe tine.

Îi trag o-njurătură în sinea mea. Zic:

— Mituri, doamnă doctor? Da’ ce, miturile-s totuna cu ştiinţa?

— Când sunt în dubiu – şi-acum sunt –, mă-ntreb: „Ce-ar face Carl Jung?“ – şi acţionez în consecinţă. E-un instinct, o intuiţie.

Dacă insist prea tare cu banjaxul, e-n stare să devină suspicioasă. Va trebui să stoarcă tot psihovoltajul, Jonah – cât i-a mai rămas –, pentr-o sublucrătură.

— Cum vreţi, îi spun, şi mănânc tot eu şi cealaltă căpşună – dacă Marinus n-ar fi atât de-nzestrată, aş fi putut s-o persuadez chiar eu s-o mănânce; pe de altă parte, dacă n-ar fi atât de-nzestrată, n-ar fi aici, acum. Zic: Minunată. Nu ştiţi ce pierdeţi.

Ramurile răsucite-ale glicinei sunt pline-ochi de flori, indiferent de luna octombrie din lumea exterioară. Dar, când Marinus întinde-o mână, să le-atingă, mâna-i trece prin ele, ca şi cum n-ar fi. Singurele culori vii rămase-n lucrătură sunt acum ale hainelor cu care am venit îmbrăcaţi eu şi ea. Hainele… Mă sâcâie gândul că mi-a scăpat ceva… dar ce anume? În legătură cu hainele, cu bunurile… cu ce? Un gând la fel de sâcâitor a-ncercat să mă fac-atentă chiar înainte să-l atace Sally Timms pe Jonah, cu nouă ani în urmă, dar nu l-am ascultat cu destul-atenţie. Dacă nu i-ar fi atât de greu lui Jonah să menţină lucrătura, i-aş telegrama să se-oprească puţin din ce face, pentru ca şi eu să mă opresc şi să-mi dau seama ce anume nu e-n regulă, ce mă deranjează. Când ajungem pe terasa cea mai de sus a pajiştii, un păun alb-cu-negru trece de-a