casc deschizătura, când ajung la trei, aşa că tu, dacă nu te gândeşti cumva să comiţi şi suicid, şi fratricid, într-un singur acces de ciudă, fă bine şi proiectează grădina chiar acum. Unu… doi…

Strecor mai întâi trupul lui Bombadil. Totul merge bine. Măreaţa Psihiatră-l urmează, aşteptându-se, probabil, să dea peste-o grădină mizeră, dar trezindu-se la capătul unei grădini lungi, în trepte, care se-nalţă către un Conac Slade parcă desenat din ceaţă. Doctor Iris Marinus-Fenby se ridică-ncet, cu privirile-n egală măsură mirate, pe cât i se lungeşte faţa. Îl fac pe Bombadil s-o întâmpine c-un chicotit sclivisit. Modul nostru de-operare aproape că nu mai are nici pic de forţă, aşa că Jonah, ca să proiecteze lucrătura de azi, mai are la-ndemână doar o brumă de psihovoltaj – dar nici nu trebuie să uimească ori să seducă simţurile, ca petrecerea de Halloween sau cuibuşorul de nebunii în care l-am prins pe poliţai: simpla existenţ-a lucrăturii e suficientă pentru-a o face maleabilă pe Măreaţa Psihiatră. Îi dreg lui Bombadil glasul. Zice:

— Asta-i proba pe care-o căutaţi, Marinus? – care nu e-n stare decât s-arate cu degetul, şi-ăla bleg, înspre conac.

— Ăhă…, zice. O casă mare. Mare ca-n realitate. La fel de reală cum suntem şi noi – şi se-ntoarce spre deschizătură, care-i ascunsă de camelii.

— Nu vă faceţi griji, Marinus, îi spun. E stabilă. Nu rămânem prinşi aici.

Psihiatra Precaută se lasă pe vine şi-aruncă o privire-napoi pe-Aleea Slade. Bombadil îşi ţine telefonul pregătit, să-i sune pe oamenii de la Blackwater, numai că Marinus a şi revenit. Îşi ia jos bereta de pe cap, îşi pune bereta la loc pe cap – doar ca să mai câştige puţin timp, cred. Zice:

— Am găsit o carte poştală veche, printre notiţele lui Fred Pink – şi vocea-i tremură brusc. Arăta Conacul Slade. Ăsta – se uită la vechea casă parohială –, ăsta era. Numai că… am verificat în arhivele consiliului orăşenesc, la Serviciul Topografic, în imaginile de pe Google Street. Conacul Slade nu-i aici. Şi, chiar dacă era, n-ar fi avut loc să-ncapă între Şoseaua Westwood şi Bulevardul Cranbury. Nu-i aici. Nu poate fi. Şi totuşi, iată-l.

— E-o enigmă, de acord, zic. Doar dacă Fred Pink nu era – şi-i şoptesc: Ştiţi dumneavoastră, doamnă doctor… întreg la cap. Poate că era, până la urmă, sărit de pe fix.

Un porumbel se-aude, nu se şi vede, printre pomii care fac bărdace.

Marinus mă priveşte-atentă, ca să vadă: l-am auzit şi eu sau nu l-am auzit?

Nu mă pot abţine să-l fac pe Bombadil să-i zâmbească, zicând:

— Un porumbel…

Marinus îşi muşcă vârful degetului mare, apoi se uită cu-atenţie la urmele muşcăturii.

— Nu-i un vis, îi spun. Dumneavoastră, acum, insultaţi lucrătura.

Marinus culege o frunză de camelie, o muşcă şi se uit-atent la ea. Dă c-o piatră-n cadranul solar. Se-aude o bufnitură, ca de piatră lovită cu piatra. Îşi apas-o palmă pe iarba plină de rouă, lăsând o urmă de palmă.

— Doamne, iartă-mă!, zice, uitându-se la mine. E totul real, nu?

— În felul ei strict local, încapsulat, împachetat, îmbalonat, de lucrătură, da, este.

Măreaţa Psihiatră se ridică iar în picioare, îşi adună palmele ca la rugăciune, îşi acoperă nasul şi gura cu ele, timp de câteva secunde, apoi îşi bagă mâinile-n cojoc. Zice:

— Pacienţii mei de la spitalul Dawkins, de la Toronto, de la Vancouver… toţi aşa-zişii mei fantezişti răpiţi… toţi, de fapt, aveau… dreptate? Pentru c-au… c-au… trecut printr-o experienţă cum e cea de-aici, i-am… i-am… le-am eliberat ordine de restricţie şi i-am îndopat până-n gât cu medicamente antipsihotice?

Am ajuns într-o etapă delicată. Va trebui s-o determin pe Marinus, cumva, să se-apropie de conac, fără ca ea să miroasă vreo capcană, să se simtă copleşită de remuşcări sau, dintr-odată, să fie-atât de speriată, încât să dea fuga-napoi spre ieşire. Îi spun:

— Ştiţi, lucrăturile-adevărate sunt rare. Mai puţin de unu la sută dintre pacienţii dumneavoastră sunt astronauţi autentici. Restul nu sunt – au nevoie de medicamente, au nevoie să-i ajutaţi. Lăsaţi deoparte o asemenea cruce, Marinus. Nu-i cazul dumneavoastră.

— Unu la sută… chiar şi-aşa sunt mulţi – şi-şi muşcă buza de jos şi clatină din cap. Zice: S-a dus partea cu „Întâi şi-ntâi, să nu faci rău“…

— Lucrăturile nu se studiază la Facultatea de Medicină, zic. Sigur, n-o să publicaţi niciodat-aşa ceva-n revistele de specialitate – de nici o specialitate –, dar, dacă vreţi să v-ajutaţi pacienţii, uitaţi-vă prin jur. Exploraţi. Observaţi. Aveţi o gândire flexibilă – de-asta v-am şi ales.

Parcă se lasă pătrunsă Marinus de vorbele mele. Face câţiva paşi peste pajişte, uitându-se în sus, la cerul amorf, umed şi-albicios. Zice:

— Fred Pink, pe care-l credeam sărit de pe fix, pân-acum două minute… Fred Pink vedea Conacul Slade ca pe-un loc primejdios. Aşa este?

Îl fac pe Bombadil să-şi desfacă fermoarul de la geaca de ski, în timp ce zice:

— Nu cred să fie, nu…

— Dar dumneata şi eu am… Dumnezeule mare!, nu-mi vine să cred că spun aşa ceva – tocmai am păşit din realitatea noastră-n altă realitate. N-am făcut asta?

Mă prefac uşor dezamăgită de timiditatea pe care-o arată. Îi spun:

— Dumneavoastră şi eu suntem astronauţi; şi, da, e-o pasiune mai primejdioasă decât să colecţionezi figurine Lego. Dar acum, că suntem aici, am o bănuială foarte solidă: Conacul Slade e-o lucrătură părăsită, care funcţionează pe pilot automat, fără ca nimeni să mai fi pus picioru-n ea de foarte mult timp. Dacă vă simţiţi mai în siguranţă revenind la consultaţiile dumneavoastră de la spitalul Dawkins, drogându-i mai departe pe viitorii Fred Pink, ori cu Izunolethe, ori cu antidepresive, ori cu ce le mai prescrieţi dumneavoastr-acolo, mulţumindu-vă să-i vizitaţi în celule capitonate – să faceţi toate astea, ştiind c-aţi fost prima şi ultima psihiatră cliniciană care-aţi dat bir cu fugiţii în loc să exploraţi o lucrătură pe deplin reală, cine vă poate-nvinovăţi? Conduceţi