Marinus dă din cap, c-un aer grav, ca să m-asigure pe mine că nu-i vorba că nu m-ar crede – amuzantă mai e femeia asta.

— Şi, odată pătruns înăuntru, ce-ai făcut acolo?, vrea să ştie.

— Joi, n-am îndrăznit să părăsesc tufărişul peste care am dat de partea cealaltă, zic. Am învăţat să fiu mai precaut după ultima mea lucrătură, cea din Noul Mexic. Aşa c-am stat acolo timp de zece minute, am privit, după care, am ieşit înapoi. În schimb, ieri am fost ceva mai curajos. M-am apropiat până la copacul ăla mare, un Gingko biloba – nu c-aş fi ştiut eu ce era, dar am adus o frunză-napoi cu mine şi-am căutat-o pe internet. Am o aplicaţie care asta face.

Marinus întreabă, cum era şi de aşteptat:

— O mai ai, frunza de care zici?

Îl fac pe Bombadil să-i întind-o pungă de congelator, închisă ermetic. O ridică la-nălţimea ochilor.

— Da, zice, e-o frunză de Gingko biloba – dar nu menţionează faptul că frunza putea să provină de oriunde. Vreo poz-ai făcut, cumva, pe dinăuntru?

Pufnesc pe nasul aproape-ngheţat al lui Bombadil, zicând:

— Am încercat. Vreo cin’zeci am făcut joi, cu telefonul, dar toate mi s-au şters când am ieşit de-acolo. Ieri, mi-am luat aparatul vechi, marca Nikon, şi-am făcut un film întreg, dar azi-noapte, când l-am developat, era gol. Nici nu mă mir, ca să fiu cinstit: dintre cei cinci astronauţi pe care i-am întâlnit şi care erau chiar ce pretindeau a fi, nici măcar unul nu s-a întors vreodată, din vreo expediţie, c-o singură fotografie măcar, sau c-un videoclip intact. E-o treabă cu lucrăturile-astea – nu se lasă-nregistrate, ca să zic aşa.

— Ce „astronauţi“?

— Aşa ne spunem noi între noi. Ca să-i trimitem pe căi greşite pe internauţi. „Vizitator de lucrături“, sau altceva de soiul ăsta, ne-ar atrage prea mult-atenţie.

Marinus îmi înapoiază punga de congelator. Zice:

— Deci… astronauţii pot aduce de-acolo mostre de floră, dar nu imagini?

Îl fac pe Bombadil să ridice iar din umeri.

— Nu fac eu regulile, doamnă doctor, zice.

În spatele unuia dintre ziduri, cineva sare pe-o trambulină care scârţâie.

— Semne de viaţ-ai văzut?, vrea să afle Marinus. În lucrătur-adică, înăuntru?

Măreaţa Psihiatră mai crede şi-acum că studiaz-un fenomen de ordin psihiatric, nu ontologic. Pot să m-arăt răbdătoare – o să-nveţe ea.

— Nişte mierle. Plus o veveriţă – simpatică şi roşcată, nu cenuşie ca un şobolan – şi câţiva peşti, într-un ochi de apă. Nu şi oameni însă. Perdelele dinăuntrul conacului au rămas trase, uşa – închisă. Şi nimeni n-a mai trecut prin deschizătură de joi, de la ora patru după-masă.

— Pari foarte sigur pe dumneata…

— Aşa şi sunt, zic, atingând o cărămidă din zidul celălalt, de la nivelul deschizăturii. Vedeţi asta?

Măreaţa Psihiatră se-ndreaptă de spate şi se uită la ce-i arăt.

— E-o cărămidă, zice.

Săritorul la trambulină – un băiat – se hlizeşte, de zici că-şi pierde capul.

— Nu. E numai faţada unei cărămizi, fixată de-o cutie cu muchiile de-oţel, care conţine-o cameră mobilă, o sursă de curent şi-un senzor, prin care să poată fi mutată camera pe infraroşii. Ceea ce vede camera prin această gaură de doi milimetri – şi i-o arăt – ajunge direct la mine-n telefon – şi-i arăt lui Marinus iPhone-ul meu. Pe ecran mă văd eu, arătându-i iPhone-ul meu lui Marinus.

E corespunzător de impresionată. Zice:

— Bună instalaţia, ce-i drept. Ai construit-o chiar dumneata?

— Mda, eu, dar cu sprijinul complet al israelienilor. Am şterpelit specificaţiile de la Mossad – şi mângâi prietenos cărămida-spion, pe care-au instalat-o oamenii de la Blackwater azi, ceva mai devreme, după care, mă-ntorc iar cu faţa spre deschizătură. Zic: Aşa, deci. E totul gata de-aventura cea mare?

Marinus ezită, întrebându-se cum o să reacţionez eu personal când propria insulă fantasmagorică n-o să se materializeze. Curiozitatea ştiinţifică totuşi lasă-n urmă precauţia. Zice:

— Ia-o dumneata-nainte, Bombadil, şi eu te urmez.

Mă las în genunchi, în faţa deschizăturii, şi-mi pun o palmă pe ea. Căldura metalului se simte plăcut pe mâna-ngheţată a lui Bombadil, plus că Jonah devine telegramabil. Frăţioare, îi spun, a sosit musafira noastră. Presupun că totu-i pregătit?

Ia te uită, să vezi şi să nu crezi, îmi răspunde abia-abia. Credeam c-ai şters-o iar către cine-ştie-ce „refugiu“-n Kirishima…

Of, dă-mi putere… Nu, Jonah. E Ziua Inaugurării, şi meta-vieţile noastre depind nu numai de prezenţa mea chiar aici, acum, ci şi de faptul că tu eşti gata şi cu lucrătura, şi cu sublucrătura.

Jonah se smiorcăie la distanţă: Mă rog, foarte frumos din partea ta să te mai oboseşti să-ţi vizitezi fratele-ncarcerat.

Şi ieri te-am vizitat, îi reamintesc. Iar voiajul meu la Kirishima e de-acum şase ani. Plus că n-am lipsit decât un an şi-o lună.

Urmeaz-o lungă pauză morocănoasă. Apoi: Un an şi-o lună sunt cât o eternitate şi-ncă ceva-n plus, când eşti înţepenit într-o lacună. Eu nu te-aş fi părăsit niciodată, dacă rolurile-ar fi fost inversate.

I-o întorc şi eu: Cum, nu m-ai abandonat în Antarctica, timp de doi ani întregi, aşa, în „glumă“? Sau cum, n-ai uitat de mine pe Insulele Societăţii, câtă vreme te-ai dus „cu iahtul“ cu-amicii tăi scientologi?

O nouă pauză morocănoasă marca Jonah. După care: Trupul tău din naştere nu avea un ac de păr înfipt în beregată.

Dup-aproape douăşpe decenii de când suntem legaţi unul de-altul, ştiu prea bine că nu e cazul să-i alimentez fratelui meu pornirea de a-şi plânge de milă. Îi spun: Şi nici al tău n-ar fi acum, dac-ai fi ţinut cont de-avertismentele mele şi de-aberaţiile modului nostru de-operare. Musafira noastr-aşteaptă, şi Bombadil tremură tot, din cap până-n picioare. Zic: O să