— Nu. Omul Verde s-a transformat în Vulpea şi Copoii.

Doctor Iris Marinus-Fenby îi întinde mâna cu mănuşă, zicând:

— Bombadil…

Simt înţepătura psihovoltajului, chiar şi prin mănuşa ei de caşmir.

— Doamnă doctor Iris Marinus-Fenby…, zice Bombadil.

— Nouă silabe te lasă fără aer, zice ea. Marinus e suficient.

Observ că punctele-albastre de pe keffiyeh-ul ei sunt, în realitate, nişte steluţe-ale lui David minuscule. Ce spilcuit exemplu de simbolism! Strângerea noastră de mână ia sfârşit.

— Asta nu-i ca şi cum v-aş spune pe numele de familie?, întreabă Bombadil.

Măreaţa Psihiatră ia notă de sensibilităţile mele, care ţin de nomenclatură. Zice:

— Marinus e mai degrabă numele interior decât numele de familie – la care-l fac pe Bombadil să ridice din umeri şi să zică:

— Bine aţi venit iar pe-Aleea Slade, Marinus.

— Eu îţi mulţumesc, zice ea, c-ai luat legătura cu mine – ştia prea bine că nu-i cazul să-mi ceară numele real. Fascinante-au fost e-mailurile dumitale.

— M-am gândit că v-aţi lărgi orizontul dac-aţi vedea o lucrătură pe viu, ca să zic aşa.

— Sunt foarte curioasă ce anume vom vedea, Bombadil, zice. Ah, vântul ăsta e tăios ca briciul. N-ai prefera să stăm de vorbă undeva unde-i mai cald? Maşina mea e parcată chiar aici, pe strada mare, sau e-un Starbucks lângă părculeţ. Ai mâncat deja de seară? Fac eu cinste.

Îi spun:

— De vorbit, nu vorbesc niciodată fără să verific mai întâi dacă nu-i şi-aparatură de faţă.

— Înţeleg, zice Marinus, notându-şi în minte să ţină minte.

Îi fac semn cu capu’-n lungul aleii.

— Haideţi să plonjăm direct la capătul adânc, zic, vorb-aia.

— Adică, să pătrundem direct în „lucrătură“, cum îi spui dumneata?

— Mda… E tot acolo. Am intrat chiar ieri.

— Deci, o dată joi, plus încă o dată ieri? Două vizite, în total?

— Unu şi c-unu fac doi, zic, amuzată de-atitudinea ei de profesionistă. Nu ţi se-oferă ocazia de prea multe ori.

— Şi calea de intrare, aşa-zisa „deschizătură“, e tot… încolo?, zice, privind în lungul secţiunii mijlocii din Aleea Slade, cea care dă claustrofobie.

— Eee-xact aşa, doamnă doctor. Exact unde spuneaţi c-a scris Fred Pink despre cum a găsit-o Gordon Edmonds cu mulţi… mulţi ani în urmă.

Marinus pare mirată că băiatul ăsta englez din faţa ei, cu mutra lui de tocilar nătâng, citeşte Revista americană de psihiatrie. Zice:

— Ia-o înainte.

După ce facem douăzeci de paşi, ne oprim în faţa deschizăturii, şi musafira noastră, pentru prima oară, se-arată buimăcită.

— E mică, e neagră, e de fier, zice.

— Da. Exact cum a descris-o Fred Pink, îi spun, bucuroasă că pot sublinia evidenţa.

— Cu trei ani în urmă, aici nu era nici o uşă, zice Marinus, pipăind-o.

— Cu trei zile-n urmă, aici nu era nici o uşă, zic. Dar, când mi-am făcut recunoaşterea de după crăpatul de ziuă, joi dimineaţa, voilà – iat-o.

Marinus priveşte-n susul şi-n josul aleii, după care se lasă pe vine, să inspecteze laturile deschizăturii. Zice:

— Arată ca şi cum ar fi aici de ani buni. Asta-i bizar. Uită-te la licheni, la betonul ăsta uzat…

— Deschizăturile-s ca nişte cameleoni, doamnă doctor. Se fac una cu ce e-n jur.

Se uită la mine, cu credinţa ei într-o explicaţie logică zdruncinată, dar intactă, deocamdată.

— Ce e de partea cealaltă?, vrea să ştie.

— Asta-i partea cu totul aparte, zic. Dacă te uiţi peste zid, c-o scară-naltă de trei metri, vezi asta… – şi-l fac pe Bombadil să scoat-o fotografie dintr-un buzunar interior al gecii de ski –, … grădina din spate-a unei case dintr-alea semidetaşate, construită-n 1952, aparţinându-le acum lui Jamal şi Sue al-Awi, şi celor doi-virgulă-patru copii ai lor – exact aşa, femeia-i în al doilea trimestru de sarcină, potrivit dosarului ei de la spital. În schimb, dacă treci prin deschizătură – şi ciocănesc în suprafaţa mută, cu degetele-ndoite –, dai peste grădina terasată a Conacului Slade, aşa cum putea fi văzut în anii ’30, într-o zi liniştită, cu ceaţă.

Marinus mă priveşte cu aerul că mă evaluează.

— Ceaţa m-a luat cu totul prin surprindere, îi spun.

Marinus precis regretă că nu-nregistrează toată discuţia.

— Vrei să spui că e vorba de unul şi-acelaşi Conac Slade, care-a fost ras de pe faţa pământului în Blitz119-ul din 1940?

— Pe 20 decembrie 1940. Chiar înainte de Crăciun – da.

— Adică, spui că uşa de-aici e, de fapt, un soi de… portal temporal?

— Nu, nu, nu – asta-i greşeala clasic-a novicelui. O deschizătură e-un portal, da, numai că de pătrundere într-o lucrătură. Într-o bulă de realitate alternativă. Doamne!, zău că mi-aş dori să vedeţi ce figură faceţi în acest moment, Marinus.

Măreaţa Psihiatră pare deopotrivă ingenioasă şi nedumerită. Zice:

— Sunt convinsă, Bombadil, că dumneata crezi aceste lucruri, dar ştiinţa necesită probe – după cum bine ştii.

— Iar probele necesită martori credibili, îi pun răspunsu’-n gură lui Bombadil. În mod ideal, unii cu doctorate pe cărţile de vizită.

Vântul aduce-o sticlă de plastic şi-o loveşte când de aleea propriu-zisă, când de zidurile de pe-o parte şi de pe cealaltă. Ne ferim, şi unul, şi cealaltă, din calea ei, şi-o lăsăm să treacă. Buruienile crescute se leagănă.

Marinus ciocăneşte şi ea-n deschizătură, cu-ncheieturile degetelor. Zice:

— Nici un sunet nu se-aude când baţi în ea. Plus că metalul e cald, pentr-o zi atât de rece. Cum se deschide? Văd că n-are o gaur-a cheii.

Îl fac pe Bombadil să-i ofere un zâmbet discret. Zice:

— Cu puterea minţii.

Marinus aşteaptă să-i ofer şi explicaţii. Observ că tremură, în ciuda hainelor de vreme geroasă cu care s-a înfofolit. M-arunc în detalii:

— Vizualizezi gaura cheii, vizualizezi cheia, vizualizezi felul cum bagi cheia-n broască, pe urmă cum o răsuceşti