din urmă l-a blestemat să nu moară, ci să cutreiere lumea până la a doua sa venire, ca Mesia. Legenda s-a răspândit în secolul al XIII-lea. Evangheliile nu identifică un astfel de personaj.

113. Film de groază psihologic din 1960, regizat şi produs de Sir Alfred Hitchcock (1899–1980).

114. Have I Got News for You, titlul unei emisiuni de televiziune care se difuzează din 1990 la BBC, de tipul concursurilor de întrebări şi răspunsuri.

115. Natasha Maria Kampusch (n. 1988), o tânără austriacă, a fost răpită la vârsta de zece ani şi ţinută închisă în beciul răpitorului timp de opt ani, reuşind să evadeze în august 2006, după o captivitate de 3.096 de zile.

ASTRONAUŢI 2015

Lui Bombadil116 îi vibrează iPhone-ul deasupra inimii. Cu degetele lui reci pescuiesc aparatul din geaca de ski largă, pe care l-am făcut să şi-o cumpere azi-dimineaţă, de lângă hotelul nostru anonim, când am văzut ce rău-prevestitor se-arăta cerul. Măzărichea bombardează ecranul. Mesajul e de la omul nostru de la Blackwater:

musafira dvs parcat vw tiguan bleumarin 50m de intrarea pe alee din soseaua westwood

Răspund concis:

veste buna

Agenţii noştri sunt maeştri în ocupaţia lor marţială şi n-au nevoie de ordine suplimentare. Mi-a fost destul de frică de vremea iernatică de-afară, c-ar putea s-o întârzie pe musafira noastră, ba chiar s-o descurajeze cu totul de-a mai face deplasarea cu maşina. Să-şi fi jucat rolul în spectacol prin absenţă – aşa ceva putea complica toată ziua-n moduri dintre cele mai încordate şi neplăcute; în schimb, iată că musafira noastr-a sosit c-un sfert de oră mai devreme, ceea ce ne-ngăduie să ne relaxăm cât-de-cât. Dintr-o toană, localizez muzica lui Philip Glass din Filmul lui Truman117 pe iPhone-ul lui Bombadil şi-o ascult pe post de distracţie premergătoare hrănirii. Jonah şi eu am văzut filmul într-un cinematograf de pe-o străduţă din Saint-Tropez, la schimbatul secolelor. Am rămas mişcaţi de groaza protagonistului, când a descoperit cât de largă şi-adâncă era prăpastia dintre viaţa lui şi lumea din jur. Acuma, dacă tot m-am gândit la filmul ăsta, poate că pe Coasta de Azur am putea găsi refugiul potrivit, unde Jonah să poată petrece câteva săptămâni, după nouă ani de nemişcare-n trupul rănit cu care s-a ales. Riviera franceză nu duce lipsă de gazde-avute, cărora Jonah le-ar putea face să le crească părul, iar eu m-aş bucura de soare pe pielea unei alte gazde, fiindcă sunt prea multe cinci zile de vreme de-asta englezeasc-absurdă. O pisică de-un cenuşiu ca praful de pe Lună-şi face apariţia la picioarele lui Bombadil, mieunând sfâşietor după mâncare. O asigur: „Nu eşti mai fomistă decât noi“. Vântul vuieşte-n lungul Aleii Slade, învârtejind măzărichea şi frunzele uscate, în răsucirea lui nebunească. Trag fermoarul de la gluga lui Bombadil, ca să-i protejez căştile de pe urechi; aşa-mi reduc raza vizuală până la un oval tivit cu blană, şi-mi aduc aminte de furtunile de nisip din munţii Atlas, din jurul casei sayyid-ului. Cum s-a mai repezit şi secolul XX să se termine! Pisica şi-a dat seama că sunt o cauză pierdută şi-mi întoarce spatele. Lui Bombadil i-au îngheţat degetele de la picioare-n pantalonii de trening subţiri ca foaia de hârtie, dar el o să fie mort pân-apucă să i se răspândească degerăturile. E-atât de uşoară conştiinţa mea…

Iat-o şi pe musafira noastră venind. E-o siluetă scundă, subţire, umflată doar de-mbrăcămintea pentru vreme geroasă, şi merge pe-Aleea Slade, fiind luminată din spate de-o licărire pripită, albă, de la zloată. Doctor Iris Marinus-Fenby e-o psihiatră de la Toronto, aflată într-un stagiu la spitalul Dawkins, de la marginea oraşului Slough. Două capricii ale sorţii au adus-o pe calea pe care se pregăteşte s-ajungă la deschizătura noastră. Prima, că-n 2008 a intrat în posesia carnetelor de notiţe-ale lui Fred Pink, fost pacient la Dawkins, care murise-n 2005. A scris o mulţime de-articole de profil academic pe tema psihozelor legate de răpiri, în care valorifica notiţele din acele carnete şi descria obsesia lui Pink faţă de Jonah şi Norah Grayer, un cuplu de „vampiri de suflete“, care muriseră de mult. Al doilea capriciu al sorţii-a fost că Iris Marinus-Fenby, în ciuda unor probabilităţi de izbândă, care devin de-a dreptul delicioase, este ea însăşi o Înzestrată, drept care, şi-o pradă numai bună. Măreaţa Psihiatră s-a dovedit absurd de simplu de-ademenit încoace. Se-opreşte la câţiva paşi depărtare: o negresă de carieră, având vreo treizeci-spre-patruzeci de ani, cu pielea netedă subsahariană, de-o nuanţă de negru gen jachetă de piele neagră, care-i scoate-n evidenţă albul ochilor şi-al dinţilor. Marinus-Fenby se-mbracă lălâu la serviciu, şi, chiar în afara orelor de lucru, îşi ascunde silueta sub nişte haine cu aer bărbătesc: un cojoc din piele de oaie, pantaloni mototoliţi, bocanci de munte, o beretă verde ca muşchiul de pe copaci, un keffiyeh răsucit în jurul gâtului şi foarte puţin – sau deloc – machiaj. Părul sârmos şi-l poartă scurt. Duce-o taşcă de pânză kaki la subţioară. Calmă, îl măsoară din priviri pe Bombadil, un caucazian slăbănog de douăze’-şi-ceva de ani, cu pielea ciupită, c-un bumb cam nelalocul lui înfipt în buză, c-o bărbie teşită, ca de rechin, c-un miros ca de zer şi ochi injectaţi. Parcă-noată gazda mea în geaca de ski măsura XXL. Doctor Iris Marinus-Fenby îşi vede următorul subiect de cercetare, pe Fred Pink de-al Doilea pentru ea – pe care i se prezintă ocazia să-l vadă-n carne şi oase. Îl debranşez pe Bombadil de la propriile-i căşti şi-l fac s-o întâmpine pe musafira noastră c-o mutră de genul: Care-i problema ta?

Ea recită prima jumătate din parolă: „Da… caut un local zis Omul Verde“. Are o voce profundă, limpede, şi-un accent căruia mai demult i se spunea „transatlantic“118.

Bombadil vorbeşte c-o bolboroseală nervoasă,