GHEAŢA: Este imaginea, apei solidificate, pietrificate şi exprimă, în plan simbolic, stagnarea, lipsa căldurii inimii, absenţa unui sentiment vivificator, precum acela al dragostei,. Indică o inimă rece şi moartă. La Eminescu, visul gheţarului nordic este O reverie a morţii ca eliberarede suferinţă, de hybrisul exis-

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească tenţial şi artistic, gheaţa întruchipând pentru poet seninătatea şi detaşarea: „Aş fi vrut să mă prefac într-o stâncă de gheaţă, să privesc etern la răsăritul stelei polare” (To-mă Nour în Siberia, Ms. 2255). În mitologia populară românească, gheaţa e un element al naturii slab marcat sub aspect ritualic şi magic, în comparaţie cu popoarele nordice. Ea este integrată complexului simbolic al prefacerilor din natură, unde nu există nici început, nici sfârşit, iar moartea şi viaţa se anulează reciproc (Cf. „Mama naşte fata j Şi fata naşte mama” – Apa şi gheaţa, A. Gorovei, Cimiliturile românilor, 18). Miracolul transformării apelor terestre în gheaţă, poporul il atribuie intervenţiei unor divinităţi benefice. Stăpânul apelor, inclusiv al apelor îngheţate ce formează adevărate „poduri” şi „punţi”, este Sfântul Nieo-lae: „Când Sfântul Neculai găseşte Bistriţa neîngheţata, pune pod de gheaţă peste ea” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 103). Dintr-o străveche credinţă că minciuna, într-o formă cât mai „ingogonată” poate produce miracole şi izgoni demonii răi, derivă şi expresia românească „Minte de îngheaţă apele”. Conotaţii demonice are, în credinţele românilor, „gheaţa cerului”, adică grindina: „Ploaia se face din omăt; împrejurul pământului este omăt mare, care stă şi vara. Din acela se ridică la cer, şi Sf. Ilie il topeşte cu foc şi dă ploaie din el, da dracii fac ghiaţa – grindina – şi dau asupra oamenilor, să n-aibă pane, şi tot Sf. Ilie o sfarmă cu suliţa” (f. Pamfile, Văzduhul, 94). Dar grindina ' (gheaţa, piatra) poate fi şj o pedeapsă de la Dumnezeu, aşa cum au crezut Miron' Costin şi contemporanii săi despre grindina ce s-a abătut asupra turcilor prădalnici în anul 1789: „in zioa înălţării Domnului o mie de păgâni şi-au lăsat caii săi şi hainele şi au plecat pe munţi cu gând să robească sate în Ţara Ungurească… Şi au dat o piatră cu tunete şi cu fulgere groaznice, dar i-au bătut de i-au omorât; pe la 7-8 zile, dintr-ânşii au venit bătuţi de Dumnezeu şi leşinaţi. Popa Ioan ot Argiş de la bis. Vlădica au zis1 că i-au bătut Dumnezeul diaurilor -al creştinilor” (T. Pamfile, Văzduhul, 140).

  GHERMANUL: Este un rit magic la bulgari, foarte asemănător Caloia-nidui românesc. Deşi obiceiul, după părerea etnologilor bulgari şi ruşi (M. Arnaudov, T. Ghincev, H. Vaka-relski, V. V. Ivanov, V. N. Toporov) ar fi de origine tracică, denumirea lui este legată de numele Sfântului Gherman Patriarhul, sărbătorit la 12 (15) mai. Reflexele acestei sărbători populare din arealul balcanic se fac resimţite şi în ţara noastră, mai ales în zona Banatului. Aici se serbează Ghermanul, care cade totdeauna cinci zile înainte de Ispas. Se ţine de către femei prin nelucra-re „ca să nu mănânce viermii şi omizile câmpurile” (S. Mangiuca, Călindariul pe amil 1882. Mai); S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 327).

  GHIOCUL: Cochilia unui melc marin, întrebuinţata ca instrument magic în prezicerea viitorului. Figurează mai ales în arsenalul ţigănei-lor-ghicitoare care populau târgurile oraşelor sau cutreierau uliţele satelor, propunându-şi serviciile celor care doreau să-şi afle viitorul. Chiar dacă, după toată aparenţele, este un obiect magic de „import”, acceptarea lui de către daco-români are o anumită întemeiere mitică. El icâ se asociază melcului – străveehe întruchipare zoomorfă a divinităţii naturii, prezent în riturile calendaristice româneşti şi în textele folclorice, având funcţia unor incantaţii magice de tipul cunoscutului azi joc de copii: „Melc, melc, codobelc, /Scoate coarne boureşti.”. Fascinaţia pe care o exercită ghiocul se datorează şi formei sale elicoidale, strălucirii, dar mai ales capacităţii de rezonanţă ce creează impresia unui adevărat „oracol”, aşa cum sugerează şi următoarele versuri ale lui L. Blaga:„îmi pare că ţin în mână o scoică, /in care/prelung şi neînţeles/răsună zvonul unei mări necunoscute” (Scoica).

  R GHEONOAIA: Fiinţă fabuloasă şi/malefică din mitologia românească, Y imaginată ca o pasăre de proporţii j gigantice, ^stăpână peste domenii ale morţii. E prezentă în basme, unde se spune că e sora Scorpiei şi că odinioară fusese femeie ce a fost blestemată de părinţii săi şi a devenit „atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorât” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de m, oarte, col. P. Ispirescu). În ornitologia populară, ghionoaie (gheo-noaie, gheunoaie) se numeşte ciocă-nitoarea, iar legendele despre această pasăre, cu o mitologie şi o simbolistică bogată la diferite popoare ale lumii, o asociază cu feminitatea demonică, aflată dincolo de limitele umanului: „Poporul românesc a născocit pentru fetele încrezute, neascultătoare, fudule şi răutăcioase, o pedeapsă grozavă, care le-ar veni din blestemul părinţilor ori din supărarea vreunei zâne. Aceste fete sunt prefăcute în zgripţuroaice, gheonoaie ori scorpii, îngrozitoare la vedere şi atât de urâte, pe cât le e răutatea de mare” (M. Olinescu, MitoL. Ro mânească, 480).;

  Pasăre sacră în antichitatea grecoromană, dedicată zeului Marte, în aria românească a alunecat spre un simbolism malefic, fiind asociată, în ultimă instanţă, dracului, aşa cum sugerează şi următorul text din Fh ziolog: „Gheunoaia iaste pasăre fru-r moaşă şi pestriţă, şi zboară din co paci în copaci şi bate cu pliscul până îşi face sălaşu şi cuib într-însa. Aşe şi tu, ome, că îmbla şi dracul din om în om şi ciarcă; care iaste slab şi fără minte, il înşală şi să încuibează intr-ânsul până ii ia sufletul şi-1 du ce în matca focului” (cf. V. Simion, Imagine şi legendă, 45). Despre fete le transformate în ghionoaie poporul crede că ele nu se pot mărita de cât cu dracul, cu care au şi copii, la fel de urâţi şi tot aşa de răi. Urmând sugestia lui Tancred Bănăţeanul (Le genda Ghionului, Buc, 1946), care constata înrudirea numelui acestei păsări cu albanezul gjon. Cucuvea”, unii exegeţi ai basmului Tinereţe fă ră bătrâneţe văd în personajul fabu los