— Doamnă, spuse ea, așezîndu-se lîngă foc, un miros atît de divin n-am mai cunoscut încă în viață. Îmi vine să leșin de plăcere.

Mama lui Dudu era roșie la față din cauza căldurii, și parcă întinerise. Purta un capot care-i pica bine pe trupul durduliu, conturîndu-l armonios și apetisant.

— Cînd e gata, vă dau un borcan.

— Mulțumesc. Ce-mi aud urechile? Că vreți să mi-l luați pe Dudu? Ce s-a întîmplat?

— Du-te și scoală-l pe taică-tu, îi spuse prințesa băiatului.

Duduveche veni în pijama, cu o figură spășită, vinovată, și se scărpină cîteva minute bune în creștetul capului pînă să se decidă să vorbească.

— Doamnă profesoară, uitați cum s-a întîmplat: acum două zile, diriginta a organizat o ședință cu părinții. O știți pe dirigintă, e profesoară de matematică.

— Da, și secretară de partid.

— Asta nu știam. Am discutat diferite aspecte, despre Dudu mi-a zis că e un băiat foarte bun în continuare, dar că s-a schimbat în ultimul timp. „Cum adică în ultimul timp, tovarășă profesoară?” am întrebat eu și ea mi-a răspuns că „de cînd tovarășa profesoară Pop face experiențe pe el și pe alți copii”.

— Adică în ce sens s-a schimbat Dudu? se interesă Nela. În bine sau în rău?

— Nu mi-a precizat exact, răspunse Duduveche, dar am înțeles că nu înspre bine. Adică s-a schimbat ceva în atitudinea lui, nu se mai joacă cu ceilalți, în recreații rămîne în clasă și citește, e cu nasul pe sus, se dă mare, răspunde numai la întrebările cu cheie, adică s-a îngîmfat, doamnă, cam asta mi-a dat de înțeles.

Dudu rămăsese în casă, nu se întorsese cu taică-su în grădină.

— Ați discutat cu el?

— În linii mari, da.

— Și credeți că ăsta e un motiv ca să-l retrageți din grupă?

Duduveche era evident jenat de lașitatea lui.

— După aceea am stat de vorbă și cu directorul și am aflat că încă două familii vor să-și retragă copiii din grupa respectivă. Pe urmă, am discutat și cu soția și am ajuns la concluzia că copilul e un lucru gingaș, n-ai voie să faci experiențe cu un suflet atît de delicat.

— Depinde ce fel de experiențe. Experiența mea urmărește să le stimuleze pasiunea pentru cunoaștere, pentru autodepășire, pentru dezvoltarea rapidă a înzestrărilor native, știți foarte bine despre ce-i vorba.

— Da, sigur că știu, dar asta discutam și cu soția: de ce să nu lăsăm copilul să se dezvolte normal, la fel ca ceilalți?

Nela începu să se enerveze, vorbea puțin cam tare.

— Pentru că este un copil de excepție și trebuie să aibă condiții de dezvoltare deosebite!

Duduveche ajunsese la concluziile lui precise din care nu putea fi clintit.

— Doamnă, eu am cunoscut mulți oameni în viață: și oameni proști, și deștepți, și de rînd, adică obișnuiți. Ăia foarte deștepți n-au fost niciodată fericiți. Ca să nu mai vorbesc de genii, care au sfîrșit rău: ori au înnebunit, ori s-au sinucis, ori au murit repede. Îi iau ca exemplu numai pe Eminescu și Bălcescu.

— Sînt simple coincidențe. Vă pot da și eu exemple, mult mai multe, de genii care au trăit bine-mersi pînă la adînci bătrînețe. Dar eu n-am spus niciodată că copilul dumneavoastră e un geniu. Am spus doar că are o inteligență aparte decît ceilalți copii și că merită să fie stimulat. Doriți să rămînă un copil mediocru?

— Da, răspunse Duduveche, zîmbind dezarmant. V-am mai spus că nu vreau să atragă atenția asupra lui. Originea lui nu e bună, așa cum v-am spus: eu exclus din partid, maică-sa dintr-o familie de foști, plecați în străinătate. El trebuie să se strecoare prin viață ca gîsca prin apă. Să iasă un profesoraș, un ingineraș, un avocățel…

— Bine, zise Nela, nervoasă, și se ridică, decisă. Faceți cum credeți. La revedere, doamnă.

— La revedere.

Duduveche o conduse pînă la poartă.

— Doamnă, îi spuse el, jenat, vă rog să nu ne disprețuiți și să mai veniți pe la noi, să ne considerați prieteni în continuare.

— Bine, spuse Nela, zîmbindu-i cu tristețe.

Pe drum, își aduse aminte că secretara școlii îi dăduse o scrisoare pe al cărei plic scria doar numele ei și orașul. Poșta o descoperise și i-o lăsase la școală, ceea ce însemna că această instituție merge încă destul de bine. Deschise scrisoarea și o citi din mers: fratele ei o anunța, în cîteva rînduri, că mama lor e grav bolnavă și că, dacă vrea s-o mai vadă în viață, trebuie să vină de urgență la București, ceea ce o enervă cumplit. Își ura mama și se jurase să n-o mai vadă niciodată, dar va trebui să se ducă.

Acasă, îl găsi pe Mitică încercînd un costum de culoare închisă, împrumutat de la fratele doamnei Gica, care îl făcea să semene cu Charlot, adică haina era prea mică, iar pantalonii prea lungi.

— Tu nu ai nici un costum? îl întrebă Nela.

— Nu. Numai pulovere și un cojocel pentru iarnă. Pot să merg la nuntă în pulover și blugi?

— Dacă n-ai altceva, mergi așa.

Plecară repede, erau în întîrziere, la florărie nici vorbă de gladiole, abia găsiră, cu ciubuc, șapte garoafe roșii, luate de la o coroană mortuară. Cînd ajunseră la Consiliul Popular și întrebară portarul unde e sala ofițerului Stării Civile, acesta le spuse că e închisă și că nu e nici o căsătorie planificată pentru ziua respectivă. Nela se enervă și-l repezi:

— Dumneata spune-ne unde e sala și care e ușa din spate pe care intră ofițerul.

— Ei, bravo, se miră portarul, cum o să vă spun așa ceva?!

Găsiră, în sfîrșit, sala, cu ajutorul unui funcționar binevoitor, bătură în ușă cu insistență și li se deschise. Ceremonia era pe sfîrșite, ofițerul (era o femeie) le dădea tinerilor căsătoriți sfaturi din Codul familiei.

— Ascultă, îi șopti Nela lui Mitică (se aflau la zece metri în spatele proaspeților căsătoriți), nu ți se pare că tipa are burta cam mare?

— Cam mare în comparație cu ce?

— Nedelcu mi-a spus că se află aici de circa patru luni. Ori individa arată o sarcină de cel puțin șase luni.

— Și? Ți se pare suspect?

— Da,