— Eu sînt din Pitești, începu el puțin încurcat. Am venit pe aici cu treburi. Douăsprezece mii de capete de vită de cea mai bună calitate. Avem și permis de export, avem tot ce ne trebuie. Unu-i Gore, Iancu Gore! adăugă coborînd puțin glasul și privindu-i pe toți pe rînd, cu un zîmbet viclean dominîndu-i fața.

Dar parcă nimeni nu l-ar fi ascultat, îl priveau cu o neverosimilă indiferență, ca și cum n-ar fi fost acolo, lîngă ei. Elisaveta își făcea necontenit cruci, murmurînd o rugăciune.

— Ai adus sărurile? întrebă enervată stăpîna.

Femeia dădu din cap, dar își continuă în șoaptă rugăciunea.

— Nu te mai ruga atît, că tragi a rău! exclamă cucoana.

Gore tocmai voia să-și facă o cruce, dar se răzgîndi.

— Poate avem noroc și se duc mai departe, spre Ploiești, spuse el. Poate au trecut pe-aici doar ca să ne sperie. Pe ei îi interesează Ploieștiul. Sondele, petrolul…

Nu-i răspunse nimeni. Bătrînul părea că se mînie din nou.

— Am auzit cu urechile mele azi-dimineață, la radio, că se vor face exerciții de apărare antiaeriană, începu el.

Apoi sări brusc de pe bancă și se apropie de ușă. Plecă ușor capul, ascultînd. Gore își scoase ca din întîmplare ceasul, îl cîntări lung în palma dreaptă, apoi îl trecu în palma stîngă. Cu pași ușori, bănuitori, bătrînul se reîntoarse în mijlocul odăii.

— E ceas împărătesc, i-l arătă Gore. L-am cumpărat de ocazie, la Odessa. A fost ceasul țarului. Ia să-l luați în mînă: o să vă speriați!

Voi să-l desprindă din lanțul lui gros, de aur, cînd bătrînul, care parcă nici nu-l auzise, se adresă doamnei:

— Ați mai avut vești de la Păunescu, stimată madam Popovici? întrebă el cu un zîmbet sarcastic.

— Ce-ți pasă dumitale? sări deodatăr, înțepată, Elisaveta. Mai bine ai fi plătit chiria!

— Elisaveto, te rog nu te amesteca, o întrerupse stăpîna.

Apoi aruncă o privire scurtă bătrînului și ridică din umeri fără să scoată un cuvînt. Brusc emoționat, Gore continuă să-și cîntărească ceasul prefăcîndu-se că nu ascultă.

— Eu v-am atras atenția că nu e om serios, vorbi bătrînul. Am și eu relațiile mele. M-am informat și să nu credeți dumneavoastră că vorbesc numai așa…

Gore simți cum îl cuprinde furia. Dacă Păunescu ar fi fost cinstit, dacă ar fi fost om de cuvînt, i-ar fi scos demult aprobarea de la Finanțe, pentru care îi avansase deja trei milioane. Și acum ar fi fost cu marfa la frontieră: șase mii de capete de vită. Cîștiga net patruzeci de milioane. Nu și-ar mai fi pierdut timpul la București și nu l-ar mai fi prins bombardamentul.

— Îl cunoașteți pe Păunescu? se adresă el bătrînului, nemaiputîndu-se stăpîni. Pe Păunescu de la Finanțe?

Bătrînul se mulțumi să ridice din umeri, zîmbind fără să-l privească.

— Dacă nu l-oi cunoaște nici eu…, spuse. În sfîrșit, eu mi-am făcut datoria și v-am prevenit la timp.

— Îl cunoașteți bine? Ce fel de om e? întrebă în șoaptă Gore.

Ca și cum nu l-ar fi auzit, bătrînul trecu pe lîngă el și se reașeză pe bancă.

Sînt nebuni! își spuse Gore. Întoarse capul și scuipă, apoi își șterse gura cu batista.

— Coniță, eu nu mai stau! exclamă Elisaveta sărind ca arsă în picioare. Iar a început să mi se bată ochiul.

— Ești nebună! spuse madam Popovici apucînd-o de braț.

Gore își făcu cruce și iar scuipă, întorcînd din nou capul.

— Dacă e exercițiu, dumneata de ce ai venit?! se adresă Elisaveta bătrînului, cu un glas aspru, ascuțit, aproape țipînd. Și de ce stai? Ai venit numai ca să ne faci nouă în necaz!

În acea clipă, Gore auzi semnalul de încetare a alarmei și se ridică de pe bancă.

— Am scăpat! strigă.

— Locuiesc și eu în casă și, după lege, am dreptul la acest adăpost, răspunse bătrînul cu demnitate.

— Bogdaproste că am scăpat! spuse Gore făcîndu-și cruce. Apoi se adresă bătrînului: Ați avut dreptate. N-a fost bombardament. Nu s-a auzit nici un tun. Și ce-a durat?… Își scoase repede ceasul și-l privi de departe încruntîndu-se: N-a durat nici cinci minute!

— Ai să mă înnebunești cu atîtea rugăciuni! șopti madam Popovici, zgîlțîind-o de braț pe Elisaveta.

Gore îi cuprinse pe toți dintr-o singură privire și zîmbi.

— Poate că ți-a ascultat Dumnezeu rugăciunile și de-aia n-a fost bombardament, exclamă înveselindu-se.

Dădu să plece, dar în fața ușii mai rămase cîteva clipe nehotărît, privindu-i pe rînd. Bătrînul își pironise ochii în tavan.

— Tot mai stați? întrebă Gore. Nu v-a fost de-ajuns?

Dar pentru că nimeni nu se hotăra să-i răspundă, deschise brusc ușa.

— Mama voastră de nebuni! spuse el, printre dinți, din prag.

De-abia tîrziu, în stradă, își dete seama că-l orbise lumina soarelui și că umblase în neștire, fără să se uite unde calcă.

Escrocul de Păunescu! Simțea că din cauza lui îi pierise bucuria. Șase mii de capete de vită, își amintea el necontenit, cu exasperare. Cîștig net, patruzeci de milioane. M-a legat la ochi. Și-a bătut joc de mine. L-a păcălit pe Iancu Gore!

Grăbi pasul, dar nu izbuti să-și potolească mînia. Umbla cu pălăria în mînă, ștergîndu-și absent obrazul. Și, deodată, se trezi în dreptul casei de la numărul 14. Se opri o clipă, apoi scuipă peste gard pînă departe în curte.

— Hoților! strigă.

Își înfundă pălăria pe cap și se îndreptă spre cîrciumă. Regăsi cu plăcere răcoarea umedă dinăuntru. Se așeză pe același scaun pe care stătuse cu o jumătate de ceas înainte. Cînd dădu cu ochii de el, cîrciumarul îi zîmbi.

— Servim și masa, spuse.

— Adu întîi niște vin și două pahare, comandă Gore.

Și începu să aștepte nerăbdător, bătînd cu degetele în masă. Cînd își umplură amîndoi paharele, Gore îl întrebă:

— Ia spune, meștere, ce fel de om e Păunescu? Ce știi despre el?

Cîrciumarul își goli cu oarecare silă paharul, plescăindu-și limba de mai multe ori.

— S-a mutat după bombardament, începu el.

— Bine, asta știu, îl întrerupse Gore. Mi-ai mai spus-o. Te întrebam dacă-l cunoști bine. Am auzit că e cam escroc.