Vom înţelege în acest context de ce acţiunile noastre negative manifestate faţă de semeni sau doar gândite vor avea o influenţă nefastă asupra ansamblului în care trăim. Suferinţa provocată va fi a tuturor, inclusiv a noastră. Făcând rău deci, altuia, se face rău tuturor şi nouă înşine. Invers, gândurile bune, actele pozitive vor avea o reflectare benefică asupra celorlalţi şi a noastră. Avem acum o explicaţie pertinentă a îndemnurilor la iubire, la generozitate, la altruism, la modestie, la respect pentru alţii, la concentrarea minţii noastre numai pe gânduri pozitive. Înţelegem acum de ce ura, invidia, agresivitatea, lăcomia, viciul, orgoliul, orice alt gest sau gând negativ sunt dăunătoare şi pentru noi şi pentru ceilalţi. Culegem ceea ce semănăm. Şi dacă ne gândim la îndelungata noastră istorie, minată de toată zgura instinctelor defulate şi a orgoliilor şi egoismelor necenzurate, atunci viaţa pe care o avem nu ar mai trebui să ne mire.

  Devine de asemenea explicabil ştiinţific îndemnul major de care este condiţionată împlinirea omului şi anume acela ca în toate acţiunile noastre să vizăm în primul rând binele semenilor. In mod indirect, efectul se va reflecta asupra tuturor. Este deci nevoie de o concentrare a eforturilor pozitive ale tuturor oamenilor pentru ca în câmpul fundamental să se creeze forţe propice, favorabile la nivel de istorie, de destin. Şi această acţiune se exercită nu numai într-un punct din Univers, ci asupra întregului său ansamblu, deoarece am văzut că acesta funcţionează ca o entitate globală. Să fi ştiut toate acestea religiile care, fără excepţie, au imaginat coduri morale aproape identice? In mod cert, cei iniţiaţi le-au ştiut, pentru că le întâlnim în istoria tuturor.

  Şi ce întâlnire peste timp a religiilor cu ştiinţa! Să fie oare întâmplător? Nu este cumva semnificativ tocmai pentru veacul nostru, care nu poate fi comparat ca impas cu nici un altul din existenţa lumii?

  Niciodată ca acum nu s-a pus problema ori, ori. Ori ne schimbăm radical comportamentul, ori murim. Dacă a existat cândva vreun potop, pentru Noe s-a găsit un munte. Dar când toată planeta se va aprinde, unde să te ascunzi.?

  Două mari neîmpliniri fac tragedia umană, credem noi: drama neîmplinirii psihologice generată de necunoaşterea propriului adevăr, a rostului pe care îl avem în viaţă şi care este exprimat prin valenţe ce ţin de eul autentic, de esenţa sa; drama insatisfacţiei în planul trăirii sociale. Întreaga istorie a societăţii omeneşti este o istorie a luptelor, războaielor, crimelor, dramelor, suferinţelor. Credem că sursa multor neîmpliniri sociale o constituie luptele politice. Orice politică înseamnă "adevărul" unui grup social care este exprimat prin interese, impresii motivate doar afectiv-emoţional şi principii inventate. Un singur partid politic înseamnă dictatura tuturor acestor rele. Mai multe partide înseamnă diminuarea acestora prin contrabalansarea rezultată din confruntare, dar nu este o reală promovare de adevăr pentru că acesta nu este de natură politică, ci ştiinţifică. Adevărul ştiinţei despre om este singura politică reală a omului. Politica trebuie să-şi extragă principiile din ştiinţă şi nu din opinii subiective. Marxismul a pretins că are o bază ştiinţifică, dar contrar afirmaţiilor, nu avea ca suport decât dogme rezultate dintr-o cunoaştere limitată materialist-mecanicistă specifică secolului XIX în ştiinţe. Nimic din ceea ce a fost reală cunoaştere ştiinţifică, modernă, nu a acceptat. Ştim bine soarta geneticii, a ciberneticii, a informaticii, ca să nu mai vorbim de religie.

  Fundamentat pe un adevăr siluit, n-a putut supravieţui cum nu vor supravieţui nici alte sisteme sociale care nu sunt bazate pe adevărul complet, adică al tuturor oamenilor fără excepţie şi nu al unuia sau mai multor grupuri formate pe criterii politice.

  În istoria lumii, o singură dată s-a reuşit realizarea unei guvernări care avea la bază principii rezultate dintr-o sinteză a ştiinţelor timpului. Aceasta s-a realizat în vremea lui Pitagora când, la iniţiativa lui, conducerea Crotonei a acceptat "Consiliul celor trei sute" format din învăţaţi aleşi de Pitagora şi "Consiliul celor o mie" format din oameni politici. E adevărat, după o funcţionare de aproape un sfert de secol, aşezământul lui Pitagora sfârşeşte prin incendiere de către mulţimea stârnită de un anume Cylon care cândva fusese refuzat pentru inaptitudine la şcoala marelui învăţat. Din nefericire, în confruntarea dintre Inteligenţă şi opusul ei au învins cei mulţi.

  În loc de concluzii să-l ascultăm aici pe sociologul de origine română Basarab Nicolescu: "Dacă am şti că fiind violenţi contra altora, această violenţă va fi resimţită realmente fizic de către noi înşine, atunci am face să dispară dintr-un elementar egoism această violenţă. Dacă am şti că făcând război, acesta se traduce fizic prin propria noastră moarte, atunci am face să dispară din acelaşi elementar egoism, războiul. Dacă am şti că separabilitatea, dualitatea subiect-obiect, cauzalitatea locală nu sunt realmente decât aproximaţii, iluzii hrănite prin ignoranţa noastră şi vanitatea noastră, atunci am înceta să inventăm dogme, sisteme ideologice ferme, utopii care cad inexorabil în distrugere şi suferinţă. In definitiv, toate societăţile trecute sau prezente sunt fondate pe iluziile realismului clasic. " ("Sociologie et mecanique quantique" în revista 3e millenaire, Nr. 1), Sacrul şi Profanul. "Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea Sacrului", ne spune Mir-cea Eliade. Marele istoric al religiilor priveşte Sacrul ca element ce face parte din structura conştiinţei şi nu doar ca moment în evoluţia acesteia.

  Sacrul presupune teama, misterul şi fascinaţia în faţa necunoscutului. Este sentimentul în faţa divinităţii prin care interogaţiile privind Sursa şi Destinul fiinţei obţin un răspuns.

  Realitatea transcendentă a constituit obiectul Sacrului, Realitatea concretă, pe cel al Profanului.

  Istoria omului este o istorie a devenirii sale de la Sacru la Profan, mai exact a căderii de la Sacru la Profan. Într-o exprimare reducţionistă, de Sacru s-a ocupat religia, de Profan ştiinţa. Cu sau fără voia sa, toată viaţa omului este o oscilaţie între Sacru şi Profan. Prin Sacru îşi descoperă Sinele, Fiinţa esenţială, propriul său adevăr, cel al fiinţei în care sunt înscrise finalitatea şi acţiunea, simbolul şi realul.

  La început viaţa omului a fost în