— Asta e rochia lui Kate.

  Arunc o privire la rochia din şifon gri, prinsă cu bretea pe după gât.

  El se încruntă.

  — Unde e Kate?

  — A plecat în campus. Are de ţinut un discurs, aşa că a trebuit să se ducă mai devreme.

  — N-ar trebui să ne grăbim?

  — Tată, avem o jumătate de oră la dispoziţie. Vrei nişte ceai? Şi între timp îmi povesteşti ce mai face toată lumea din Montesano. Cum a fost drumul cu maşina?

  Ray lasă maşina în parcarea campusului şi mergem odată cu şuvoiul de oameni – peste tot robe roşii şi negre care se îndreaptă spre sala de sport.

  — Succes, Annie. Pari teribil de agitată. Ai de făcut ceva?

  Fir-ar să fie!. Tocmai azi şi-a ales Ray să fie un bun observator!

  — Nu, tată. Doar că e ziua cea mare.

  Iar eu o să mă duc să-l văd.

  — Da, fetiţa mea o să-şi primească diploma. Sunt mândru de tine, Annie.

  — O… mulţumesc, tată.

  Doamne, cât îl iubesc pe omul ăsta!

  Sala de sport e aglomerată. Ray s-a dus să stea alături de ceilalţi părinţi şi de susţinători în rândurile de fotolii supraetajate, iar eu încerc să ajung la locul meu. Port roba neagră şi bereta, iar costumaţia asta mă face să mă simt protejată, anonimă. Încă nu e nimeni pe scenă, dar nu reuşesc să-mi domolesc nervozitatea. Inima-mi bubuie în piept şi abia dacă mai respir. E pe-aici, pe undeva. Mă întreb dacă nu cumva Kate vorbeşte cu el acum, poate interogându-l. Ajung la locul repartizat mie, printre colegii ale căror nume încep cu litera S. Sunt în rândul al doilea, care-mi conferă un plus de anonimat. Mă uit în spate şi-l zăresc pe Ray tocmai sus, la tribune. Îi fac semn cu mâna. Cu timiditate, îmi răspunde la fel. Mă aşez şi aştept.

  Sala se umple rapid, iar forfota creşte. Rândul de scaune din faţă se umple. În stânga şi în dreapta mea sunt două fete pe care nu le cunosc, de la altă facultate. E limpede că sunt bune prietene – vorbesc lângă mine cu entuziasm.

  Exact la ora unsprezece, rectorul apare din spatele scenei, urmat de cei trei prorectori şi apoi de profesorii principali, toţi gătiţi cu însemne şi veşminte negre şi roşii specifice rangului lor. Ne ridicăm şi aplaudăm corpul didactic. Unii profesori ne salută din cap sau cu o mişcare a mâinii, alţii par plictisiţi. Profesorul Collins, tutorele şi profesorul meu preferat, arată de parcă tocmai a căzut din pat – ca de obicei. Ultimii care ajung pe scenă sunt Kate şi Christian. Christian iese în evidenţă cu costumul lui gri făcut la comandă, şuviţele arămii scânteindu-i în luminile din sală. Pare cât se poate de serios şi de reţinut. Când se aşază, îşi desface sacoul la un rând şi îi zăresc cravata. Doamne!. E cravata aia! Îmi frec încheieturile printr-un gest reflex. Nu-mi pot dezlipi ochii de la el. Poartă acea cravată dinadins, fără îndoială. Gura mi strânge într-o expresie dură. Publicul se aşază şi se domolesc şi aplauzele.

  — Uită-te la el! îi şopteşte entuziasmată una dintre fetele de lângă mine prietenei sale.

  — Ce bine e tipul!

  Mă crispez. Sunt sigură că nu vorbesc despre profesorul Collins.

  — Trebuie să fie Christian Grey.

  — E neînsurat?

  Eu mă zbârlesc.

  — Nu cred, murmur.

  — Oh.

  Amândouă fetele se uită la mine surprinse.

  — Eu cred că e gay, spun cu glas scăzut.

  — Ce păcat, se vaită una dintre ele.

  În timp ce rectorul se ridică în picioare şi dă startul ceremoniei cu discursul său, îl văd pe Christian cum cercetează discret sala. Mă las cât mai jos în scaun, aducându-mi umerii în faţă şi încercând să mă fac cât mai puţin vizibilă. Eşuez lamentabil când, o secundă mai târziu, ochii lui mă descoperă. Se uită lung la mine, cu faţa impasibilă, inexpresivă. Mă foiesc stânjenită, hipnotizată de căutătura lui în timp ce roşeaţa mi se răspândeşte lent pe chip. Fără să vreau, îmi amintesc de visul meu matinal, iar muşchii din pântec mi se contractă într-un mod încântător. Trag cu forţă aer în piept. Umbra unui zâmbet îi străbate buzele. Închide ochii o clipă şi, când îi deschide, îşi reia expresia indiferentă. După ce aruncă o privire scurtă spre rector, priveşte drept înainte, concentrându-se pe emblema WSUV atârnată deasupra intrării. Nu-şi mai întoarce ochii spre mine. Rectorul continuă să sporovăiască, dar Christian nu se mai uită la mine. Priveşte pur şi simplu fix în faţă.

  De ce nu vrea să se uite la mine? Poate s-a răzgândit? Un val de nelinişte mă cuprinde. Poate că plecarea mea de aseară a însemnat şi pentru el sfârşitul. S-o fi plictisit să mă aştepte să iau o decizie. Oh, nu, poate c-am stricat totul. Îmi amintesc de e-mailul lui de azi-noapte. S-o fi supărat că nu i-am răspuns.

  Deodată, sala izbucneşte în aplauze când domnişoara Katherine Kavanagh urcă pe podium. Rectorul ia loc, iar Kate îşi aruncă în spate, cu un gest al capului, minunatul ei păr lung, aşezându-şi foile pe pupitru. Se mişcă tacticos, fără să se lase intimidată de cei o mie de oameni care o privesc. Zâmbeşte când e gata, se uită la mulţimea captivată şi se lansează în discurs cu elocvenţă. E stăpână pe sine şi are umor, iar fata de lângă mine izbucneşte în râs fără ezitare la prima ei glumă. Oh, Katherine Kavanagh, ştii să rosteşti o replică bună. Tare mândră sunt de ea în acel moment şi mai uit de gândurile legate de Christian. Cu toate că i-am mai auzit discursul, îl ascult cu atenţie. Stăpâneşte sala şi face cu publicul ce vrea.

  Tema aleasă este: „Ce urmează după colegiu?” Ei da, într-adevăr, ce urmează? Christian o urmăreşte pe Kate, cu sprâncenele ridicate – de surprindere, cred. Da,