și o să rîdeți!” Bineînțeles că nu-l credeam, foarte rapid mi se impusese cinismul de care am pomenit, să nu crezi ce ți se spune și să nu te miri dacă ceea ce ți se spune se adeverește într-o zi că n-a fost minciună sau prefăcătorie.

Toată ziua făceam papuci (papuci care îl treziseră și pe împăratul Chinei la o nouă conștiință), pînă într-o zi, cînd se formă o nouă echipă în care intrai și eu și ne pomenirăm cu un civil cu un instrument în mînă și cu un maldăr de nuiele alături. „Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui instrument ingenios, numit cosor, o să învățăm împreună să facem lucruri foarte utile oamenilor, țăranilor în special, dar și altor categorii, și anume: coșuri! Ce este un coș? Este un obiect din nuiele, cu o capacitate anumită de încărcare, de pildă, coșuri pentru porumb, cu care se încarcă o căruță direct de pe ogor și a cărui capacitate, în porumb brut, coincide, după curățare, cu un dublu-decalitru. În ingeniozitatea sa, fără să măsoare cu nimic, țăranul își împletește un coș care îi permite să-și evalueze fără alte măsurători recolta sa de porumb pe un pogon, adică număra cîte coșuri a adus acasă și știe cîte duble a făcut, calcul care îi permite să-și dea seama cît poate să vîndă pe piață și cît să-i rămînă pentru hrana sa zilnică, pentru însămînțat și pentru orătăniile pe care le are el în curtea sa…”

Gîtul miniștrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la auzul acestui început de prelegere, asemeni școlarilor cuminți care încă nu înțeleg ceea ce li se spune, dar al căror instinct îi ține în bancă holbați, să se străduiască și să învețe totuși. „Pentru aceasta, continuă individul, cineva s-a gîndit să vină în ajutorul țăranilor și a inventat acest instrument mai ingenios decît bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis al lui Moceanu, fiindcă așa îl chema pe inventator. El e compus din două părți, partea lemn-oasă (și ne-o arătă) și partea fier-oasă! Deci, să recapitulăm pe scurt: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se compune…” „…din două părți”, se auziră deodată vocile ascultătorilor. Încîntat și surprins, individul surîse în sine. „Partea lemn…” zise el… „…oasă”, îl completă auditoriul. „…și partea fier…” „…oasă”, se ridicară vocile noastre. „Domnilor, exclamă individul (și își propti o clipă bărbia în piept de satisfacție), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu intelectuali.”

Apoi trecu la demonstrația practică, folosirea acelui cosor la împletirea unui coș. E îndoielnic că împăratul Chinei a avut de-a face cu un mai ingenios maistru care să-i dezvăluie mai repede secretul producerii revelației unei noi conștiințe, fiindcă, după cîte am înțeles eu, drumul lui a fost lung… Ai noștri au avut revelația în chiar cursul prelegerii teoretice, dar și în trecerea la practică. Totuși, maistrul a privit cu neîncredere fenomenul și a doua zi s-a înființat din nou. „Să-mi spună cineva, a început el, cine a inventat cosorul lui Moceanu.” „Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu,” a răspuns imediat în cor echipa noastră. „El se compune din două părți, a reluat individul. Partea…” „…lemn-oasă”, am silabisit noi… „Și partea…” „…fier-oasă”, am cîntat mai departe. „Domnilor, constat cu bucurie că intelectualul de-aia poartă această denumire, că te scutește de explicații inutile…”

Bizar personaj! Își bătea cumva joc de noi, fiind stupid el însuși? Cred că era mai degrabă în întregime stupid, fără să-i lipsească o vagă, dar tot tîmpă maliție. Nu o dată, după ce am redevenit liber, citindu-i, de pildă, pe Samuel Butler sau pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioară care mă făcea să întrerup lectura: „Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu!” Da, îmi spuneam, de ce să-i dai unei maimuțe un sonet de Shakespeare să-l bată la mașină ca să demonstrezi că îl va bate la infinit? Să-i dăm mai degrabă această clară și indiscutabilă axiomă: Cosorul lui Moceanu a fost inventat de Moceanu. Maimuța nu va reuși…

Nu păstrez astfel de amintiri din minele de la Baia-Sprie, unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo… Se perpelea în dormitorul comun și cerea mereu țigări, din care sugea disperat ca dintr-o ultimă plăcere pe care i-o mai putea oferi viața. Dar surîdea mereu sarcastic și ne spunea, rînjind, că o să crăpăm cu toții, fiindcă în urma lui n-o să mai rămînă nimic. O țară care nu știe să-și apere poeții va fi învinsă sau va supraviețui lamentabil la coada altor națiuni, fiindcă poezia e sîngele unui popor care curge subteran prin veacuri și îl face nepieritor. Sudoarea, deocamdată, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul lui scofîlcit… Îl ștergeam, îl întorceam pe o parte și pe alta, în timp ce el ținea țigara în gură și ne înjura. Eram toți doborîți de munca dură din mine ca să mai tresărim la spusele lui. Într-o seară totuși ne uimi, ai fi zis că ne păcălea, se ridicase în capul oaselor și arăta odihnit și plin de vervă. „Nici măcar nu puteți să-mi dați un pahar de vin? Atunci cărați-vă! Ce așteptați voi de la viață, de vă încăpățînați atîta să n-o pierdeți? Ei, ce mare brînză ați face dacă v-ar da drumul? Viermi ai pămîntului, și tu, patrie, nu vei avea oasele mele, fiindcă eu am asta la mine (și ne arătă o fiolă, pe care o agită în aer), o înghit, mă dizolv în cosmos și de-acolo scuip pe voi…” Cu plumb în picioare, istoviți, îl părăsirăm și ne prăbușirăm în paturile noastre reci și murdare. „Petrini, îl auzii, hei, Petrini!… Am un mesaj pe care vreau să ți-l încredințez, pentru iubita mea”, îmi spuse cînd revenii și mă așezai alături. Și îmi dădu o adresă, pe care n-o ascultai… Memorează, răcni el:

„Iubito, mă gîndesc la tine Ca un borfaș la ceasul unui lord Și se ciocnesc în carnea mea drezine Și caii au atac de cord!”

Îl avu, acel atac de cord, precedat de un val de sînge care îi țîșni pe gură