de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înţelesul târziu şi cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă spre casa Polinei şi mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. Întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul şi neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată – şi atunci ar fi rămas singur cu dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul – se ascunsese undeva în adâncul inimii şi cânta într-o ciudată uitare de sine.

În dreptul Moromeţilor glasul său se frânse tot aşa cum începuse, pe neaşteptate. Casa Polinei era la un pas; Birică se opri pe podişca lui Bălosu şi fluieră.

Casa Polinei rămase liniştită. Birică mai aşteptă puţin şi fluieră din nou. De astă dată auzi uşa de la tindă deschizându-se. Gardul lui Bălosu era înalt şi Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, hotărâse să nu dea bună seara şi nici să înceapă el cel dintâi vorba. Portiţa scârţâi uşor şi câteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic; Birică şedea pe podişcă, jumătate întors şi aştepta.

– Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tău?

Birică se răsuci speriat. În poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe Bălosu.

– De ce să nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata?

După ce spuse aceste cuvinte, Birică vru să se îndepărteze.

– Pleacă în... mă-tii d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la poarta mea, că pun câinii pe tine.

Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei şi îi şopti:

– Nea Tudore, ia seama la vorbă că nu ţi-am făcut nimic.

– Ce să iau seama la vorbă? Ce cauţi tu la fata mea?

Şi fără să mai dea alte lămuriri, îl şi apucă pe flăcău de gulerul cămăşii şi îl îmbrânci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mâna pe stinghia stanoagei, gata s-o smulgă. Rămase însă nemişcat. În spatele lui Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu o măciucă în mână.

Birică aşteptă câteva clipe şovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în pământ.

Curând însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la poartă. Vru să fluiere, dar se răzgândi şi din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Moromeţilor. Veni lângă gard şi şopti prin întuneric:

– Bă Nilă-m’!

– Cee-m’? Care eşti? şopti Nilă de pe prispă.

– Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lângă garduri. Eu sunt! Birică.

Intrigat, Moromete ieşise şi el pe prispă.

– Tu eşti, Birică? întrebă el.

– Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.

Flăcăul intră în curte şi se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.

– Bună seara, zise el moale. Unde eşti, Nilă?

– Ce s-a întâmplat, mă? mormăi Paraschiv, rezemat în întuneric de stâlpul casei.

– Nilă, unde eşti, mă? întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?

– Hai, că merg, acuma, răspunse Nilă, coborând de pe prispă.

– Ce s-a întâmplat, Birică? întrebă Moromete.

Birică se aşeză pe prispă şi deodată izbucni.

– Nea Ilie, ce dracu vreai să se întâmple? Ştii şi dumneata că la o fată mare şi-un măgar zbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.

– Măi Birică, prost mai eşti, zise Moromete, în şoaptă, ca şi când s-ar fi temut să nu-l audă vecinul. Nu mai găseşti tu altă fată? E satul plin. Şi nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la Miroşi şi la Balaci, poţi să iai satele la rând până la Dunăre. D-aia te vaiţi tu? Îmi spuse şi mie adineauri în drum alde tat-său că Polina şi cu ăla sunt în vorbă de mult... Că e daravelă veche...

În acest timp, Birică se sculase de pe prispă şi se tot mişca, ascultându-l pe Moromete.

– Minte, strigă el deodată, când Moromete isprăvi.

Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede pe lângă prispă şi se opri lângă gardul grădiniţei în dreptul căruia se ghicea prin întuneric casa şi bătătura lui Tudor Bălosu.

– De ce minţi, mă? strigă Birică spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă? spuse el din nou, ca şi când ar fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi că eu am să mai... că n-o să mai dau eu ochii cu tine!

Flăcăul plecă de lângă gard şi înjură încet; el veni însă numaidecât îndărăt şi de astă dată începu să strige fără teamă, ca şi când ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcându-l să-şi piardă măsura:

– Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la poartă... Da’ ce, mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuţi câinii pe mine, mă, ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuţi câinele? Ce ţi-am făcut eu dumitale? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuţi câinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic? Atunci de ce să asmuţi câinele pe mine, nea Tudore? De ce să asmuţi câinele pe mine, mă, tu-ţi dumnezeul mă-tii, Bălosule! Chiorule!

– Birică! strigă Nilă de pe undeva unde era.

– Birică, taci, mă, din gură, unde-ai băut? murmură Paraschiv.

Îl ştiau un flăcău la locul lui şi erau nedumeriţi de aceste strigăte. Socotiră că trebuie să-l ţină de rău, dar Birică se smuci.

– Ia lasă-mă, bă! strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el că eu sunt prost?

Spunând cuvântul prost, flăcăul ţâşni deodată înapoi lângă grădiniţă şi începu din nou să strige.

– Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sunt prost, fii tu mai deşteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul ăla şi lasă-mă pe mine aşa prost cum