dar n-am reuşit să văd decât imaginea ştearsă a unei pisici într-o poză făcută contrejour. Razele soarelui ce-mi pătrundeau pe sub pleoape dispersau complet bezna din fundal, făcând imposibilă conturarea imaginii pisicii. Ceea ce vedeam eu cu ochii minţii era ceva cu totul anormal, ca într-un portret eşuat. Nu semănau decât elementele caracteristice, dar anumite părţi esenţiale lipseau cu desăvârşire. Nu-mi puteam aminti nici măcar mersul motanului meu.

  Fata şi-a pus iar degetul pe încheietura mâinii mele, încercând să traseze cu el o figură ciudată. Ca răspuns la gestul ei, în mintea mea s-a strecurat o beznă cu totul diferită de cea dinainte. Eram probabil pe punctul de a adormi. N-aş fi vrut să adorm, dar nu-mi mai puteam ţine ochii deschişi, îmi simţeam trupul greu – asemenea unui cadavru străin – scufundându-se tot mai mult în şezlong.

  În bezna minţii nu vedeam decât lăbuţele lui Noboru Wataya. Patru lăbuţe maro şi silenţioase, cu perniţe moi ca de cauciuc, care călcau sigur pământul pe undeva, fără să scoată un sunet.

  Pe unde umblau oare?

  Zece minute sunt suficiente, spusese vocea de la telefon. Nu eram de aceeaşi părere. Uneori zece minute puteau însemna mai mult sau mai puţin decât zece minute după ceas. Ştiam foarte bine lucrul acesta.

  Când m-am trezit, eram singur. Fata dispăruse de pe şezlongul ei, care fusese tras foarte aproape de al meu. Prosopul, ţigările şi revista erau încă acolo, dar paharul de Cola şi casetofonul dispăruseră.

  Soarele începea să coboare, încet, spre apus şi umbra unei crengi de stejar a ajuns până la genunchii mei. Ceasul arăta patru şi cincisprezece minute. M-am ridicat în capul oaselor şi am privit în jur: peluza întinsă, iazul secat, gardul, pasărea din piatră, buruienile înalte, antena TV. Nici urmă de pisică. Nici urmă de fată.

  Am rămas aşezat, în aşteptarea fetei, cu privirile aţintite pe cărarea pe care ar fi trebuit să-şi facă apariţia motanul. Au trecut zece minute. Nici vorbă de motan sau de fată. În jur nu se mişca absolut nimic. Am avut senzaţia că am îmbătrânit îngrozitor cât am dormit.

  M-am ridicat în picioare şi am privit spre casă, dar n-am văzut pe nimeni. Doar fereastra boltită sclipea puternic în bătaia soarelui crepuscular. Neştiind ce să mai fac, am traversat peluza Şi am ieşit pe alee, hotărât să plec acasă. N-am găsit motanul, e adevărat, dar măcar mi-am făcut datoria de a-l căuta.

  În drum spre casă am luat hainele de la curăţătorie, apoi am pregătit repede ceva pentru cină. La cinci şi jumătate a sunat telefonul de douăsprezece ori, dar n-am răspuns. Chiar şi după ce a încetat să mai sune, târâitul lui continua să plutească în semiîntuneric precum praful în aer. Bătăile ceasului de masă au străpuns aerul, lovindu-se de tăblia transparentă.

  Ce-ar fi să scriu o poezie despre pasărea-arc? Mi-am zis eu. Oricât mă străduiam însă, nu ştiam cum să încep. De fapt, nici nu ştiam dacă pe o fată de liceu o interesa o asemenea poezie.

  Kumiko a ajuns acasă la şapte şi jumătate. În ultima lună s-a întors tot mai târziu. Mi se părea absolut normal când ajungea după ora opt. S-a întâmplat să vină acasă şi după zece. Nu mai avea de ce să se grăbească de vreme ce eu pregăteam cina. La muncă, pe lângă faptul că erau mai puţini angajaţi decât ar fi fost normal, i s-a mai îmbolnăvit şi o colegă.

  — Scuză-mă că am întârziat. Şedinţa nu se mai termina, îmi explică Kumiko. Pe deasupra, fata care mă ajută temporar nu e bună de nimic.

  Am intrat în bucătărie şi am prăjit peşte în unt, am pregătit salata şi supa miso. În timpul acesta, Kumiko stătea la masa din bucătărie, dusă pe gânduri.

  — Unde-ai fost pe la cinci şi jumătate? Mă întrebă ea. Te-am sunat să-ţi spun că întârzii puţin.

  — Am rămas fără unt şi am plecat la cumpărături, am minţit eu.

  — Ai trecut şi pe la bancă?

  — Normal.

  — Dar motanul? L-ai căutat?

  — Nu l-am găsit. M-am dus unde mi-ai spus, la casa aceea părăsită, dar nici urmă de el. Sunt sigur că a întins-o mai departe.

  Kumiko nu a reacţionat în nici un fel.

  După cină am intrat în baie. Când am ieşit, am văzut-o pe Kumiko în sufragerie, cu lumina stinsă. Era îmbrăcată cu o cămaşă gri şi stătea ghemuită, pe întuneric. Mi s-a părut că arăta ca un bagaj uitat într-un loc nepotrivit.

  Mi-am şters părul cu prosopul şi m-am aşezat pe canapea, în faţa ei.

  — Sigur e deja mort, spuse ea cu voce ştearsă.

  — Ei, na! Sunt convins că se distrează pe undeva. Vine el acasă când i se face foame. Doar nu e prima dată când se-ntâmplă aşa ceva. Când locuiam în Koenji…

  — De data asta e cu totul altceva. Simt eu. Motanul a murit şi trupul îi putrezeşte pe undeva, prin buruieni. L-ai căutat printre buruienile din grădina casei părăsite?

  — Cum să fac aşa ceva? Casa o fi ea părăsită, dar nu pot umbla pe-acolo chiar în voie.

  — Atunci unde naiba l-ai căutat? Eu cred că nici n-ai vrut să-l găseşti cu adevărat şi de aceea nu l-ai găsit.

  Am oftat adânc şi mi-am şters iar părul cu prosopul. Am vrut să zic ceva, dar am renunţat când am văzut-o pe Kumiko plângând. Asta e, n-am ce-i face! Am găsit motanul imediat după ce ne-am căsătorit şi Kumiko s-a ataşat de el foarte mult. Am aruncat prosopul în coşul din baie şi m-am dus la bucătărie să-mi iau o bere din frigider. Ce zi cretină! O zi cretină dintr-o lună cretină dintr-un an cretin.

  Noboru Wataya, pe unde umbli? Pasărea-arc nu ţi-a răsucit arcul?

  Maaaaamă! Cuvintele îmi răsunau în urechi ca o poezie.

  Noboru Wataya.

  Pe unde umbli?

  Pasărea-arc nu ţi-a răsucit arcul?

  Apucasem să