caută ceva cu care să-şi ocupe timpul, dar are capacitatea de concentrare a unui peştişor de acvariu. Săptămâna viitoare o să fie ceva nou. Mă îngrijorează. Sper că nu şi-a ipotecat casa ca să-şi finanţeze ultima întreprindere. Şi sper că Bob – soţul ei relativ nou, dar mult mai vârstnic o ţine sub supraveghere, acum când nu mai sunt eu acolo. Pare să fie mult mai cu picioarele pe pământ decât Soţul Numărul Trei.

  — La tine cum merg treburile, Ana?

  Pentru o clipă, ezit, astfel că acaparez întreaga atenţie a mamei.

  — Sunt bine.

  — Ana? Ai cunoscut pe cineva?

  Uau… cum reuşeşte chestia asta? Entuziasmul din vocea ei e evident.

  — Nu, mamă, nu e nimic. Dac-o să se întâmple, o să fii prima care află.

  — Ana, tu chiar trebuie să ieşi mai mult în lume, iubito. Mă îngrijorezi.

  — Mamă, sunt bine. Ce face Bob?

  Ca de fiecare dată, distragerea atenţiei e cea mai bună tactică.

  Mai târziu, în aceeaşi seară, îl sun pe Ray, tatăl meu vitreg, Soţul Numărul Doi al mamei, omul pe care-l consider tatăl meu şi cel al cărui nume îl port. E o convorbire scurtă. De fapt, nu e atât o convorbire, cât o serie de mormăieli ca răspuns la încercările mele blânde de a-l trage de limbă. Ray nu e un vorbăreţ. Dar e încă viu, urmăreşte la televizor meciurile de fotbal (şi merge la bowling sau la pescuit, iar când nu se duce acolo, face mobilă). Ray este un tâmplar priceput şi motivul pentru care ştiu care e diferenţa dintre un dreptar şi un fierăstrău. Dar, pare să fie bine.

  Vineri seara, Kate şi cu mine discutăm ce să facem în orele care urmează – vrem să luăm o pauză de la învăţat, de la muncă şi de la ziarul studenţesc – când sună soneria. În prag apare bunul meu prieten, José, care a adus o sticlă de şampanie.

  — José! Mă bucur să te văd! îi spun şi îl îmbrăţişez scurt. Intră.

  José este prima persoană pe care am cunoscut-o când am ajuns la WSU şi se vedea cât de pierdută şi singură eram. În ziua aceea, fiecare dintre noi a recunoscut la celălalt un spirit înrudit şi am rămas prieteni de-atunci. Nu numai că împărtăşim un anumit simţ al umorului, dar am mai descoperit că Ray şi José Senior au fost camarazi în aceeaşi unitate militară. Ca urmare, taţii noştri au devenit şi ei buni prieteni.

  José studiază ingineria şi este primul din familia lui care ajunge la colegiu. E al naibii de deştept, dar adevărata lui pasiune este fotografia. José are ochi ca să surprindă o imagine reuşită.

  — Am veşti, spune el şi zâmbeşte larg, cu ochii scânteind.

  — Nu-mi spune… ai reuşit să nu fii dat afară încă o săptămână, îl necăjesc eu, iar el se încruntă jucăuş la mine.

  — Portland Place Gallery îmi va expune fotografiile luna viitoare.

  — Asta-i uluitor – felicitări!

  Încântată pentru el, îl strâng din nou în braţe. Kate îi zâmbeşte şi ea, radioasă.

  — Bravo ţie, José! Ar trebui să bag ştirea asta în ziar. Nimic nu se compară cu modificările editoriale de ultimă oră în seara de vineri, zice, mimând agasarea.

  — Să sărbătorim. Vreau să veniţi la inaugurare.

  José se uită insistent la mine, iar eu roşesc.

  — Amândouă, desigur, adaugă el, privind neliniştit spre Kate.

  José şi cu mine suntem buni prieteni, dar ştiu că în adâncul sufletului său ar vrea să fim mai mult. E drăguţ şi simpatic, dar nu e pentru mine. E mai degrabă fratele pe care nu l-am avut niciodată. Katherine mă tachinează adesea spunându-mi că îmi lipseşte gena „îmi trebuie un prieten”, dar adevărul e că, pur şi simplu, n-am întâlnit pe nimeni care… ei bine, de care să fiu atrasă, deşi o parte din mine tânjeşte după legendarele momente cu genunchi care tremură, inima care sare în gât şi fluturaşii din stomac.

  Uneori mă întreb dacă nu cumva e ceva în neregulă cu mine. Poate că am petrecut prea mult timp în compania eroilor mei din literatura romantică, ceea ce a făcut ca idealurile şi aşteptările mele să fie prea sus. Dar, în realitate, nimeni nu m-a făcut vreodată să mă simt aşa.

  Până foarte de curând, îmi şopteşte Vocea mea interioară, încă timidă. NU! Alung imediat gândul. Nu vreau să merg acolo, mai ales după acel dureros interviu. Sunteţi gay, domnule Grey? Amintirea mă face să tresar. Ştiu că l-am visat în majoritatea nopţilor de atunci, dar asta, fără doar şi poate, ca să-mi alung din minte acea experienţă groaznică.

  Mă uit la José cum desface sticla de şampanie. E înalt şi, îmbrăcat în blugi şi tricou, e numai umeri şi muşchi, piele bronzată, păr negru şi ochi negri, aprinşi. Da, José e un tip hot, dar cred că în sfârşit înţelege mesajul: suntem doar prieteni. Dopul pocneşte zgomotos, iar José se uită la noi şi zâmbeşte.

  Sâmbătă la magazin e un coşmar. Suntem asediaţi de oameni dornici să-şi înfrumuseţeze locuinţele. Soţii Clayton, John şi Patrick – ceilalţi doi angajaţi cu jumătate de normă – şi cu mine suntem asediaţi de clienţi. Dar în jurul prânzului survine un moment de respiro, iar doamna Clayton mă roagă să mă ocup de nişte comenzi în timp ce stau la tejgheaua casei de marcat şi-mi mănânc discret sandviciul. Sunt absorbită de sarcină, verificând numerele din catalog cu obiectele de care avem nevoie şi de articolele pe care le-am comandat, mutându-mi ochii de la registrul de comenzi la ecranul computerului şi înapoi ca să mă asigur că intrările se potrivesc. Apoi, din nu ştiu ce motiv, ridic privirea… şi mă pomenesc acaparată de privirea cenuşie şi îndrăzneaţă a lui Christian Grey, care stă la tejghea, uitându-se lung la mine.

  Atac de cord.

  — Domnişoară Steele. Ce surpriză plăcută!

  Privirea lui