terenului şi apartamentului de bloc, mănunchiurile de chei, acum inutile, ale apartamentelor în parte vândute, în parte închiriate în timp, ştirea privitoare la nunta mamei cu tata, decupată din rubrica de cancanuri a unui ziar apărut cu treizeci de ani în urmă, precum şi o fotografie decupată de la rubrica „Societate“ a unui număr din revista Hayat, apărut cu doisprezece ani mai târziu, care o înfăţişa pe mama, foarte cochetă şi atrăgătoare, într-un grup - toate, păstrate de mama, care nu avea încredere în seiful de la bancă, într-o geantă ascunsă în dosul sertarului în care se aflau ciorapii de nailon.

         - Mama ta pare să fi fost o femeie foarte plăcută şi foarte interesantă, a spus ea.

         - Trăieşte, am spus eu ca un mort, din patul în care zăceam.

         Pc când mă gândeam ce minunat ar fi fost să-mi petrec întraga viaţă în camera aceea, cu Füsun, Nurcihan a lăsat să-i scape un hohot de râs plăcut, minunat, iar în cameră și-au făcut apariţia Sibel şi, mai apoi, Mehmet, copleşiţi, cred, de farmecul acelei izbucniri încântătoare, de om cherchelit. În vreme ce Sibel trecea şi ea în revistă, alături de Nurcihan, lucrurile din dulapul mamei, cu acea gravitate specifică bețivilor, Mehmet s-a aşezat pe marginea patului, în colţul în care se aşeza tata în fiecare dimineaţă, contemplându-şi, dus pe gânduri, degetele de la picioare, înainte de a se încălţa cu papucii, şi a privit-o lung, cu dragoste, cu admiraţie pe

Nurcihan. Era atât de fericit că, după ani de zile, se îndrăgostise pentru prima oară repede, nebuneşte, izbutind să-şi găsească o iubită cu care se putea căsători, încât simţeam că se mira şi el de propria-i fericire, ba chiar se ruşina de faptul că era atât de fericit. Dar nu-l invidiam, pentru că simţeam în acelaşi timp că se temea nespus să nu fie înşelat, să nu se ajungă la un deznodământ nefericit şi să nu se căiască mai târziu.

         Sibel şi Nurcihan îşi arătau, grijulii, lucrurile pe care le scoteau din dulapul mamei - şi pe care le expun aici -, râdeau, după care-şi reaminteau una alteia că se aflau în căutarea costumului de baie, pentru a merge la mare.

         Căutatul costumului de baie şi discuţiile despre „mersul la mare“ s-au prelungit până la primele mijiri ale zorilor. Nimeni nu era, de fapt, suficient de treaz ca să poată conduce mașina. Ştiam că suferinţa pricinuită de absenţa lui Füsun, combinată cu băutura şi nesomnul, urma să-mi devină insuportabilă pe plaja din Kilyos, aşa încât eu n-aveam de gând să mă duc acolo. Le-am spus că eu şi Sibel aveam să-i urmăm mai târziu şi am tărăgănat lucrurile. Când s-a luminat de ziuă, am ieşit în balconul în care obişnuia mama să-şi bea cafeaua, uitându-se la înmormântări, şi i-am strigat pe prietenii aflaţi jos, făcându-le semn cu mâna. Pe bulevard,

Zaim şi noua lui iubită, Ayşe, Nurcihan şi Mehmet, precum şi alte câteva persoane vorbeau tare, ţipând unii la alţii, așa cum fac oamenii aghesmuiţi, îşi aruncau unii altora o minge de plastic de un roşu strălucitor, după care o scăpau din mâini şi alergau după ea, iscând un tărăboi care ar fi putut deştepta din somn întregul cartier Teşvikiye. Când, în cele din urmă, portierele mașinii lui Mehmet s-au închis, i-am văzut în curtea moscheii Teşvikiye pe bătrânii care se duceau la rugăciunea de dimineaţă. Printre ei se afla şi portarul blocului de vizavi, care obișnuia să se îmbrace, la început de an, în Moş Crăciun şi să vândă bilete de la Loteria Naţională. În vremea aceasta, maşina lui Mehmet a demarat în trombă, apoi a oprit cu o frână bruscă, a dat înapoi, a oprit, s-a deschis o portieră şi a coborât Nurcihan, care a strigat cât o

ţinea gura către etajul al şaselea, unde ne aflam noi, că-și uitase şalul de mătase. Sibel a dat fuga înăuntru, l-a adus și l-a aruncat din balcon în stradă. N-am să uit niciodată cum am privit, alături de Sibel, şalul mov care se desfăşura şi se plia la loc, se înfoia şi se unduia capricios, asemenea unui zmeu în adierea unui vânt abia simţit. Aceasta este ultima amintire fericită alături de logodnica mea.

 

 

39

 

Mărturisirea

 

 

         Am ajuns la scena mărturisirii. Am dorit, instinctiv, ca în acest punct al muzeului nostru ramele, fondul, totul să fie de un galben rece. Când mă întinsesem însă din nou în patul părinţilor mei după ce prietenii noştri plecaseră la mare, soarele gigantic ce răsărea dinspre culmile de la Usküdar colorase dormitorul spaţios într-un portocaliu profund. Din depărtări răsuna sirena unui vas mare de pasageri care traversa Bosforul.

         - Haide, a spus Sibel, intuind că eram lipsit de chef, să nu mai zăbovim, să-i ajungem pe ceilalţi!

         Văzând însă că stăteam lungit în pat, nu numai că şi-a dat seama ca n-aveam să mă duc la mare (nu se gândea deloc că n-aș fi putut conduce masina, în starea de mahmureală în

care eram), dar a simţit şi că ajunseserăm într-un punct fără întoarcere, care se lega de boala mea misterioasă. Pricepeam, după felul în care-şi ferea ochii de mine, că voia să evite acest subiect. Tot ea a fost însă cea care a deschis prima discuţia, aşa cum procedează cei care se îndreaptă orbeşte către propriile temeri (lucru pe care unii îl numesc curaj):

         - Unde ai fost cu adevărat azi după-amiază? a întrebat ea brusc.

         I-a părut însă rău imediat că mă-ntrebase.

         - Dacă crezi că o să-ţi fie ruşine mai târziu şi dacă nu vrei să-mi spui, nu-mi spune, a adăugat ea cu blândeţe.

         S-a întins în pat, lângă mine. M-a îmbrăţişat cu o afecţiune și o teamă atât de sincere, ca o pisică prietenoasă, încât am simțt, că eram pe cale să fac ceva care avea s-o rănească şi

mi-a fost jenă de mine. Dar djinnul dragostei ieşise deja din lampa lui Aladdin şi mă făcea să simt, zdruncinându-mi trupul din răsputeri, că, din clipa aceea, taina mea nu mai putea rămâne doar a mea.

         - Îţi amintești de seara aceea de la începutul primăverii când ne-am dus la Foaierul, draga mea? mi-am început eu povestea, prudent. Ai