Colon, ţi-a plăcut şi, pentru că treceam pe acolo, ne-am întors o clipă şi ne-am uitat la ea.

         Când draga mea logodnică a făcut ochii mari, temătoare, dându-și seama că nu era vorba de geanta contrafăcută, ci de ceva adevărat şi, prin urmare, mai grav, am început să-i

deapăn povestea pe care cititorii şi vizitatorii muzeului meu o cunosc chiar de la primul exponat. Pentru a-l ajuta pe amatorul de muzee să-şi amintească istoria mea, expun aici

câte o imagine în miniatură a celor mai preţioase şi mai însemnate obiecte din colecție.

         Am încercat să-i istorisesc lui Sibel totul, cu foarte multă băgare de seamă, luând lucrurile rând pe rând. Am simţit imediat că în trista poveste a întâlnirii mele cu Füsun şi a

celor care se petrecuseră mai apoi stăruia un sentiment de căință şi de remuşcare care aducea cu povara inevitabilă a accidentelor de circulaţie care ni s-au întâmplat, din vina noastră, cu ani în urmă, sau a marilor păcate pe care le-am săvârșit cândva. Este însă posibil ca acest sentiment să fi fost strecurat în poveste de mine, ca să-mi uşurez vina, altfel banală, şi să las senzaţia că trecutul rămăsese cu mult în urmă. Pentru că, desigur, mi-era cu neputinţă să povestesc detaliile satisfacţiei sexuale, care constituia o parte inseparabilă a trairilor mele, şi mă străduiam să-mi prezint aventura ca pe o formă de răsfăţ pe care şi-o permisese un bărbat turc înainte de căsătorie. Văzând lacrimile lui Sibel, am renunţat la intenţia de a-i relata lucrurile aşa cum se petrecuseră și am fost cuprins de remuşcare pentru că abordasem acel

subiect.

         - Eşti cât se poate de dezgustător, a spus Sibel.

         A aruncat în mine cu o geantă veche a mamei, brodată cu trandafiri şi alte flori, care era plină cu monede de pe vremuri iar apoi cu un pantof de vară al tatei, uzat, în alb şi negru.

Nici unul dintre ele nu m-a nimerit. Monedele vechi s-au împrăştiat în jur ca nişte cioburi. Sibel lăcrima.

         - Am încheiat de mult această relaţie, am spus eu. Dar ceea ce am făcut m-a consumat foarte mult... Problema nu este nici fata aceea, nici vreo alta, oarecare...

         - Nu e vorba de fata care s-a aşezat la masa noastră, la logodnă? a spus Sibel, fără a ĭndrăzni să-i pronunţe numele.

         - Ba da.

         - O vânzatoare foarte vulgară, foarte respingătoare! O mai vezi şi acum?

         - Bineînţeles că nu... Am părăsit-o când m-am logodit cu tine. Cât despre ea, s-a făcut nevăzută. S-o fi măritat cu altcineva. (Chiar şi acum mă mir de această minciună) Reținerea pe care ai observat-o la mine dupa logodnă s-a datorat acestui fapt, acum însă a trecut...

         Sibel plângea câte putin, apoi se spăla pe faţă, îşi vcnea în fire, după care iar îmi punea întrebări:

         - Adică nu poti să ţi-o scoţi din minte? m-a intrebat, la un moment dat, inteligenta mea logodnică, rostind adevărul gol-goluţ şi transpunându-1 în propriile-i cuvinte.

         Ce bărbat cu inimă ar fi putut răspunde „da“ la această întrebare?

         - Nu, am spus eu, vrând-nevrând. Ai priceput anapoda. Povara acestei poveşti, faptul că am înjosit o fată în felul acesta, responsabilitatea faptului că am întinat relaţia dintre noi, înşelându-te, m-a obosit şi mi-a răpit bucuria de a trăi.

         Nici unul dintre noi nu mai credea ce spuneam.

         - Unde ai fost după-masă?

         Mi-aş fi dorit foarte mult să pot povesti cuiva - nu lui Sibel, ci oricărei persoane înţelegătoare – că-mi vârâsem în gură şi-mi plimbasem pe piele obiectele care-mi aminteau

de Füsun şi că, făcând aceste lucruri, plânsesem, tânjind după ea. Pe de altă parte, simţeam că dacă Sibel decidea să mă părăsească, mi-ar fi fost cu neputinţă să mai trăiesc şi mi-aș fi pierdut minţile. Ar fi trebuit, de fapt, să-i spun ,,să ne căsătorim imediat“. Foarte multe căsnicii solide care susţin societatea noastră au fost încheiate cu scopul de-a da uitării

asemenea iubiri furtunoase, nefericite.

         - Înainte de logodnă am vrut să-mi omor vremea cu jucăriile mele din copilărie. Aveam, de pildă, un pistol spațial... Incă mai funcţiona... Mă rog, un ciudat sentiment de nostalgie... De aceea m-am dus acolo.

         - Nu trebuie să te mai duci niciodată la apartamentul acela! a spus Sibel. Te-ai întâlnit de multe ori acolo cu ea?

         A început să plângă fără să-mi mai aştepte răspunsul. Îmbrăţişarea şi mângâierile mele nu-au făcut decât să-i intețească lacrimile. Am strâns-o în braţe pe logodnica mea, față de care încercam o adâncă recunoştinţă, cu un sentiment de tovărăşie mai profund chiar decât dragostea. Când Sibel a aţipit în braţele mele, după ce plânsese îndelung, am adormit şi eu.

         Spre prânz, când m-am trezit, Sibel se sculase de mult, se spălase, se machiase şi îmi pregătise până şi micul dejun, în bucătărie.

         - Du-te, dacă vrei, să iei o pâine proaspătă de la magazinul de vizavi a spus ea cu răceală. Dacă ţi-e lene şi n-ai chef, am să tai nişte felii de pâine mai veche şi am să le prăjesc.

         - Nu, mă duc, am spus eu.

         Am luat micul dejun în salonul care se transformase, după petrecere, într-un adevărat câmp de bătaie, la masa la care mama şi tata obişnuiau să mănânce de treizeci şi şase de ani, aşezaţi unul în faţa altuia. Expun aici, din raţiuni documentare, dar şi sentimentale, o pâine aidoma celei pe care am cumpărat-o atunci de la băcănia de vizavi de casă. Vreau, totodată, să semnalez că, de o jumătate de veac, milioane de istanbulezi mănâncă doar o astfel de pâine, chiar dacă greutatea ei se mai modifică puţin in timp, şi că viața înseamnă repetiţie, dar că mai apoi totul sfârşeşte prin a fi uitat fără cruţare. Sibel avea însă o atitudine foarte hotărâtă foarte energică, care continuă să mă uimească şi astăzi.

         - Ceea ce socoteai tu că era dragoste nu reprezenta altceva decât o relaţie trecatoare, a spus ea. O să-ți treacă în curând. Am să te ajut. Am să te scot din aiureala care-a pus stăpânire pe tine...

         Se dăduse cu pudră din belşug, pentru a ascunde faptul că avea pleoapa de jos umflată de plâns. Băgând de seamă că, în ciuda suferinței pe care o încerca, evita