cuvintele care ar fi putut să mă rănească şi, pe de altă parte, simţindu-i afecțiunea, încrederea mea în ea a sporit în asemenea măsură, încât am avut senzația că fermitatea și era singurul lucru care m-ar mai fi putut izbăvi de calvar și am decis, docil, să fac tot ceea ce-mi spunea ea. In vreme ce luam micul dejun, cu pâine proaspătă, telemea, măsline și dulceaţă de căpşuni, am căzut pe dată la înţelegere că trebuia să plec din casa aceea şi să nu mă mai arăt deloc,

pentru un lung răstimp, prin Nişantaşi, prin împrejurimi, pe toate străzile învecinate. Am declarat că străzile însemnate cu roşu şi portocaliu îmi erau cu desăvârşire interzise...

         Părinţii lui Sibel reveniseră la Ankara, la casa lor de fapt, unde obişnuiau să-şi petreacă iernile. Vila de pe Bosfor, din Anadoluhisari, era pustie. Sibel mi-a spus că, de vreme ce eram logodiţi, părinţii ei aveau să închidă ochii la faptul că urma să locuim împreună în vila părăsită de ei. Urma să mă mut imediat acolo, cu ea, şi să renunţ la deprinderile care mă făceau să revin mereu la relaţia cu Füsun. Îmi amintesc că ciorapii de iarnă pe care mi i-a pus Sibel în valiză, spunându-mi „ia-i şi pe ăştia“, în timp ce-mi pregăteam bagajele, stápânit, pe de o parte, de tristeţe, iar pe de altă parte, de speranţa de a mă lecui, asemenea fetelor romantice care sunt trimise în Europa pentru a se vindeca de chinurile dragostei, m-au făcut să cuget, cu părere de rău, că tratamentul meu putea să dureze foarte multă vreme.

40

Mângâierile oferite de viata

în vila de pe ţărm

         Mângâierile oferite de viaţa în vila de pe ţărm, pe care le-am acceptat mânat de entuziasmul de a începe o viaţă nouă, m-au făcut să cred, în primele zile, că mă izbăveam

repede de boala mea. Indiferent de ora şi de starea de ameţeală la care ne întorceam de la petrecerile de noapte, dimineaţa mă ridicam din pat de îndată ce se strecura prin obloane,

prinzând apoi să joace pe tavanul camerei noastre, o rază stranie de lumină, care se reflecta în valurile Bosforului, împingeam obloanele cu buricele degetelor şi mă minunam de fiecare dată de frumuseţea priveliştii care se revărsa, explosiv, înăuntru. În uimirea mea stăruia, sau poate că eu voiam să cred asta, emoţia redescoperirii farmecului vieţii, pe care credeam că îl uitasem. Uneori intuia şi Sibel, cu delicatețe, ceea ce simţeam eu, aşa încât mi se alătura, pășind cu picioarele goale pe duşumelele care scârţâiau uşor, şi contemplam amândoi, optimişti, splendoarea Bosforului, o barcă roşie de pescari care trecea legănându-se pe valuri,

aburul de deasupra pădurii întunecate care se vedea pe țărmul opus, scãldat în soare, liniştea fantomatică a dimineţii și primul vas de pasageri care se-ndrepta spre oraş, târându-se prin curent, înclinat pe o parte, şi făcând apele să freamăte.

         La fel ca şi mine, Sibel manifesta un entuziasm nemăsurat față de plăcerile vieţii din vila de pe ţărm, de parcă ar fi fost vorba de un leac de natură să mă vindece de boală. În timp ce luam cina în doi, în balconul suspendat deasupra Bosforului, asemenea perechilor fericite cărora le ajunge propipria dragoste, prin fața noastră trecea, de parcă s-ar fi târât spre vilă, Kalender, vasul Líniilor Orăşeneşti, care tocmai plecase de la debarcaderul din Anadoluhisari, iar căpitanul cu mustaţă şi chipiu, care stătea la timonă, nestriga din  cabina de comandă „poftă bunăl“, de parcă ar fi putut zări stavrizií crocanţi, salata de vinete, vinetele la grătar, telemeaua, pepenele galben şi rachiul de pe masă Sibel vedea în toate acestea o altă sursă de plăcere, care urma să mă vindece şi să mă facă fericit. După cum îmi dădeam seama seara, în pat, când se lipea languroasă de mine cu trupul ei minunat, mirosind amețitor, era sincer

convinsă că plăcerea de-a plonja împreună în apele Bosforului de îndată ce ne trezeam dimineaţa, de-a ne duce apoi la cafeneaua de la debarcader, pentru a mânca covrigi, a bea ceai şi-a citi ziarele, de-a ne face de lucru cu roşiile şi ardeii din grădină, de-a alerga la barca vreunui pescar care se arăta spre prânz cu peşte proaspăt şi de-a alege chefali sau dorade, de-a intra, plescăind, în marea fosforescentă în nopțile nemăsurat de calde ale lunii septembrie, când nu se clintea nici o frunză iar fluturii de noapte cădeau, rând pe rând, la capcana lămpilor aprinse aveau, la rândul lor, să mă înzdrăvenească. Când tot nu puteam însă face dragoste cu ea din pricina durerii care continua să mă sfredelească în partea stângă a pântecelui, ca o nelinişte fără sfârşit, o dădeam pe glumă, cu mintea tulbure de băutură, spunându-i „draga mea, încă nu suntem căsătoriţi“, iar iubita mea logodnică se prefăcea, plină de îngăduinţă, că treceam cu uşurinţă peste acest subiect.

         Uneori, când stăteam singur în şezlongul de pe chei, gata să aţipesc, toropit de băutură, sau când mă-ndopam lacom cu porumb fiert cumpărat de la vreunul dintre vânzătorii ce treceau în bărci, sau când o sărutam pe obraji înainte de a urca în maşină, dimineaţa, pentru a mă duce la serviciu ca un soţ tânăr şi fericit, ghiceam, după privirile pe care mi le arunca, că în sufletul ei era pe cale să înmugurească un sentiment de dispreț şi aversiune la adresa mea. Acestu era motivat, desigur, de faptul că nu izbuteam deloc să facem dragoste; şi mai înspăimântător era însă gândul că efortul de a mă ,,lecui“, în care Sibel investise o voinţă şi o dragoste excepţionale, nu folosea la nimic sau, şi mai rău, „chiar dacă ar fi fost să mă lecuiesc“, urma să mă văd, pe viitor, atât cu ea, cât şi cu Füsun. În momentele cele mai proaste îmi doream şi eu să cred într-o asemenea probabilitate, aşa încât visam că, într-o bună zi, aveam să primesc veşti de la Füsun, revenind într-o clipă la zilele fericite de odinioară, şi că urma să ne revedem din nou, zi de zi, la blocul Compasiunea, iar după ce aveam să mă izbăvesc astfel de calvar, aveam să pot face, negreşit,