Nu puteam însă crede cu adevărat în asemenea reverii decât foarte rar, sub înrâurirea veseliei nemăsurate pe care mi-o inspira băutura sau optimismului pe care mi-l insufla

vreo dimineaţă frumoasă. In cea mai mare parte a timpului n-o puteam uita cu nici un chip, iar ceea ce dădea acum formă suferinței mele din dragoste nu mai era absenţa lui Füsun, ci faptul că nu întrevedeam deloc sfârşitul durerii.

41

Înotând pe spate

         Descoperisem pe atunci un lucru însemnat, care făcea ca zilele acelea triste de septembrie, de un farmec sumbru, să devină suportabile : înotul pe spate atenua durerea pe care o simţeam în pântece. Pentru aceasta trebuia ca, în timp ce înoptam pe spate, de-a-ndăratelea, să-mi cufund cu hotărâre capul în apele Bosforului, să zăresc fundul mării, stând cu capul aplecat, să înot, ţinându-mi o vreme răsuflarea. Când redeschideam ochii, în vreme ce înaintam cu spatele, despicând curentul şi valurile, întunericul din ce în ce mai dens al

Bosforului, pe care-l vedeam răsturnat, îmi trezea un simţământ de nemărginire cu totul diferit de suferinţa mea din dragoste.

         Cum apele deveneau deodată adânci în vecinătatea ţărmului, uneori vedeam adâncul Bosforului, alteori nu, dar faptul că lumea aceea multicoloră pe care o priveam de-a-ndoa-

selea devenea un întreg mare şi misterios îmi umplea sufletul de bucuria de a trăi şi de umilinţa apartenenţei la ceva cu mult mai vast. Uneori zăream cutii de conserve şi capace de

sticle de răcoritoare ruginite, midii negre cu gura căscată, ba chiar nălucile unor corăbii din vremuri nespus de îndepărtate şi-mi aduceam aminte de necuprinderea istoriei și a timpului, de lipsa mea de însemnatate. În asemenea momente remarcam ostentaţia, preocuparea de sine cu care-mi trăiam patima şi-mi dădeam seama că slăbiciunea aceea nu făcea decât să adâncească suferinţa pe care o numeam dragoste aşa încât mă eliberam de balast. Importantă nu era suferința pe care o încercam, ci faptul că făceam parte din lumea aceea nemărginită, misterioasă care palpita sub mine. În același timp simţeam că apele Bosforului, care-mi năpădeau gura, nările, nasul şi urechile, erau pe placul djinnilor echilibrului şi fericirii ce sălăşluiau în mine. În timp ce înotam pe spate fără răgaz, cuprins de un soi de beţie a mării, durerea pe care o simţeam în pântece aproape că dispărea, iar atunci băgam de seamă şi că încercam o afecțiune profundă față de Füsun şi-mi aduceam aminte că în suferinţa mea din dragoste stăruiau foarte multă mânie şi supărare pentru ea.

         În vremea aceasta, Sibel, care vedea că mă-ndreptam cu repeziciune, înotând cu spatele, către chila vreunui petrolier sovietic sau a vreunui vas de pe Liniilor Orăşeneşti, ale căror sirene sunau neliniştite, ţopăia şi striga la mine din răsputeri, de pe chei, dar de cele mai multe ori nu-i auzeam țipetele. Pentru că mă apropiam nespus de periculos și aproape sfidător de nenumăratele vapoare ale Liniilor Orăşeneşti, de petrolierele internaţionale, de şlepurile încărcate cu cărbune, de barjele care aprovizionau restaurantele de pe ţărm cu bere şi răcoritoare Meltem, de bărcile cu motor ce treceau pe Bosfor, Sibel voia să-mi interzică să mai înot pe spate, cu capul cufundat în apă, prin fața vilei de pe țărm dar nu putea stărui prea mult în această privinţă, deoarece ştia că îmi făcea foarte bine. În unele zile mă duceam singur, la propunerea ei, pe plaje mai liniştite, în zilele fără valuri și vânt mă duceam la Șile, pe țărmul Mării Negre, iar alteori mergeam cu ea în câte-un golfuleț pustiu, de felul celor care urmează după Beykoz, şi înotam la nesfârşit, încotro mă purtau gândurile, fără a scoate o clipă capul din apă. Mai apoi, când ieşeam la ţărm şi mă întindeam la soare, cu ochii închişi, cugetam, optimist, că ceea ce trăiam erau, de fapt genul acela de necazuri care se abat asupra oricărui bărbat serios, de onoare, care se îndrăgosteşte de o femeie.

         Singurul lucru ciudat era faptul că trecerea timpului nu-mi domolea deloc suferinţa din dragoste, aşa cum li se întâmpla tuturor celorlalţi. Impotriva a ceea ce-mi spunea Sibel în toiul nopţilor cufundate-n tăcere (nu se auzea decât huruitul molcom ale câte unei barje care trecea în depărtare), ca să mă consoleze, faptul că durerea mea nu se stingea treptat ne înfricoşa pe amândoi. Uneori socoteam că dacă aş fi văzut în acea situaţie un rod al minţii sau al deficienţei mele sufleteşti m-aş fi putut izbăvi de calvar, dar nu-mi puteam duce până la capăt nici măcar aceste gânduri, pentru că mă înfăţişau ca pe o persoană slabă, excesiv de dependentă de afecțiunea unei mame-îngeriţe-iubite salvatoare, aşa încât, în cea mai mare parte a timpului, mă străduiam să cred că-mi biruiam durerea înotând stăruitor pe spate, spre a nu cădea pradă disperării. Ştiam însă foarte bine că mă amãgeam singur.

         În luna septembrie m-am mai dus de trei ori la blocul Compasiunea; ascunzându-mă nu numai de Sibel, ci şi de mine, m-am întins în pat, am luat în mână lucrurile pe care le atinsese Füsun şi am încercat să mă consolez în felul cunoscut de cititori. N-o puteam uita.

42

Melancolie de toamnă

         La început de octombrie când, în urma unei furtuni iscate de vântul de nord, apele pline de curenți ale Bosforului s-au răcit atât de mult încât nu s-a mai putut face baie în ele,

melancolia mea a devenit, în scurtă vreme, atât de profundă, încât nu mai putea fi ascunsă. Seara care se lăsa devreme, frunzele uscate, care dezgoleau copacii de timpuriu, adunându-se în grădina din spate şi pe chei, apartamentele vilei de pe Bosfor, folosită ca locuinţă de vară, care se goleau unul câte unul, bărcile trase în porturi ori la debarcadere şi bicicletele răsturnate pe străzile care se goliseră brusc după primele zile ploioase ne insuflaseră., de fapt, amândurora o tristeţe apăsătoare, de toamnă, de care ne străduium să ne eliberăm. Simțeam, neliniștit, că Sibel nu mai era în stare să-mi înlăture încremenirea, tristeţea, cu neputinţă de tăinuit şi nici pornirea de-a bea fără măsură, seară de seară.

         La sfârşitul lui octombrie,