lui Sibel sfârşise prin a i se face lehamite de apa roşiatică care curgea la robinetele ruginite şi vechi, de bucătăria părăgínită, mică, întunecoasă şi rece, de găurile şi crăpăturile vilei, de vântul rece ca gheața care ne pustia sufletele. Prietenii care obişnuiau să ne bată la uşă pe nepusă masă în serile calde de septembrie, pentru ca apoi, după ce se îmbătau, să plonjeze în mare de pe chei, la adăpostul întunericului, râzând în hohote, nu mai dădeau nici ei pe la noi, făcându-ne să simţim că în oraș se stârnise o animaţie de toamnă mai amuzantă decât prezența noastră. Expun aici, ca semn al faptului că noii îmbogățiți fugeau iarna de viaţa în vilele de pe ţărm, dar şi din dorința de a le transmite vizitatorilor muzeului melancolia tomnei, câteva pietre umede şi crăpate aflate în grădina din spatele casei, nişte melci care se târau pe ele, precum şi o şopârlă singuratică - prietena noastră plină de neliniştite -, care obișnuia să se facă nevăzută în timpul ploilor.

         În zilele acelea simţeam destul de bine că, pentru a ne putea petrece iarna în vila de pe Bosfor, trebuia să-í pot dovedi lui Sibel că o uitasem, trupeşte vorbind, pe Füsun iar sentimentul acesta făcea ca viaţa pe care o duceam în dormitorul cu tavan înalt pe care, pe măsură ce se răcea vremea, ne străduiam să-l încălzim cu sobe electrice, să fie şi mai rezervată, şi mai lipsită de speranţă; nopţile în care izbuteam să adormim ţinându-ne unul pe altul in brațe, frăţeşte, cu afecțiune, erau din ce în ce mai rare. Ii disprețuiam, pe de o parte, ca şi Sibel, pe cei care apelau la sobe electrice în vilele de lemn, pe iresponsabilii ignoranţi care

puneau în pericol clădirile istorice, însă pe de altă parte conectam noapte de noapte, când ne cuprindea frigul, soba la fatala priză. La începutul lui noiembrie, când s-a dat drumul la calorifere, am început să ieşim, invocând felurite pretexte, în Beyoglu, ba chiar şi în Nişantaşi, pe străzile care-mi erau interzise, participând la petrecerile de toamnă din oraş, pe care simţeam că le ratam, ori la inaugurarea unor cluburi de noapte apărute de curând, ducându-ne prin localuri deja familiare, care intrau în iarnă înveşmântate-n straie noi, ori alãturându-ne mulţimilor se îmbulzeau pe la intrările cinematografelor.

         Într-o seară, pe când ne aflam în Nișantași, cu un motiv nu foarte convingator, ne-am gândit să trecem pe la restaurantul Foaierul. In timp ce beam, pe stomacul gol, câte-un

pahar de rachiu cu gheaţă, i-am întrebat pe chelnerii dinainte cunoscuţi - pe chelnerul-şef Sadi şi pe Haydar - cum o mai duceau şi ne-am plâns, la fel ca toată lumea, de faptul că bandale de naţionalişti extremişti şi de militanţi de stânga, care se împuşcau între ei pe stradă şi lansau bombe în toate părțile, târau ţara spre catastrofă. Chelnerii mai în vârstă erau, ca de obicei, cu mult mai prudenți decât noi când se punea problema să abordeze-n gura mare subiecte politice. Pentru că nu se apropia nimeni de masa noastră, în ciuda privirilor foarte încurajatoare pe care li le aruncam cunoscuţilor ce intrau în restaurant, Sibel m-a întrebat, ironică, de ce-mi pierise iar cheful. Eu i-am spus, fără a intra în prea multe detalii, că fratele meu căzuse la-nvoială cu Turgay Bey, că urmau să creeze o nouă companie, cooptându-l şi pe

Kanan, pe care regretam că nu mă decisesem să-1 dau afară, și că, în felul acesta, aveau să mă excludă din combinaţie, sub pretextul unui contract foarte profitabil cu cearşafuri.

         - Kenan... nu era Kenan cel care dansa minunat la logodnă? a spus Sibel.

         Desigur că Sibel folosise formula „dansa minunat“ pentru a putea vorbi de Füsun fără a-i pomeni numele. Amândoi ne aminteam încã, stăpâniţi de amărăciune, de amănuntele logodnei şi, pentru că nu izbuteam să găsim un pretext adecvat pentru a schimba subiectul, am tăcut o vreme. Pe vremea când ieşise pentru prima oară la iveală „boala mea“, Sibel era în stare să găsească, plină de vervã, subiecte cu totul inedite, chiar şi în cele mai nefaste momente, ceea ce nu se mai întâmpla acum.

         - Kenan acesta va deveni acum directorul de succes al noii companii? a spus Sibel, pe tonul acela sarcastic pe care-l adoptase treptat în ultimele zile.

         M-am gândit, privindu-i cu părere de rău mâinile, care tremurau uşor, şi chipul machiat generos, că Sibel se transformase dintr-o tânără turcoaică fericită, cu aspirații intelectuale, care studiase în Franţa, într-o gospodină turcoaică, mâhnită şi ironică, logodită cu un bogătaş problematic şi deprinsă cu băutura.

         Oare mă ironiza, știind că eram nespus de gelos pe Füsun şi din cauza lui Kenan? Cu o lună în urmă nici măcar nu mi-ar fi trecut prin minte o asemenea bănuială.

         - Ei, recurg şi ei la şmecherii ca să mai câştige câţiva kuruşi 1 în plus, am spus eu. Las-o baltă!

         - În cazul acesta nu e vorba de câţiva kuruşi, ci de un beneficiu substanţial, după cum ştii şi tu. Nu trebuie să-nchizi ochii la faptul că nesocotesc ceea ce ţi se cuvine, lăsãndu-te

pe dinafară, că te fură sub nasul tău. Trebuie să te ţii tare să te lupți cu ei!

         - Nu-mi pasă!

         - Nu-mi place când te porți aşa, a continuat Sibel. Renuți la toate şi te retragi din viaţă, de parcă ţi-ar plăcea înfrângerea. Trebuie să fii mai puternic!

         - Să mai cerem câte unul? am spus eu, ridicând paharul de rachiu cu un zâmbet.

         Am mai cerut un rând şi am tăcut, în aşteptarea băuturii. Între sprâncenele lui Sibel îşi făcuse din nou apariţia ridul acela asemănător cu un semn de întrebare care se ivea ori de

câte ori când se-nfuria sau se supăra.

         - Ce-ar fi să-i suni pe Nurcihan şi pe Mehmet? am spus eu. Poate că vin şi ei.

         - Adineaori am încercat, dar telefonul de aici n-are ton, pare să fie stricat, a spus Sibel, furíoasă.

         - Ei, ia spune, ce-ai mai făcut, ce-ai mai cumpărat? Am spus eu. Desfă pachetele, să ne distrăm un pic.

         Dar Sibel nu s-a lăsat deloc copleşită de plăcerea de-a desface pachetele cu cumpărături.

         - Acum sunt convinsă