că n-ai cum să mai fii atât de îndrăgostit de ea, a spus ea apoi, pe un ton la care nu mă aşteptam deloc. Problema ta nu e că eşti îndrăgostit de altă femeie, ci că nu te poţi îndrăgosti de mine.

         - Atunci de ce mă agăţ aşa de tine? am spus eu, luându-i mâna în mâna mea. De ce nu vreau să petrec nici o zi fără tine, fără să te ţin de mână?

 

    1. Subunitate a lirei turceşti.

 

         Vurbele acestea nu erau prima noastră discuţie în contradictoriu. De data aceasta am văzut însă în ochii ei o lumină ciudată şi m-am temut ca nu cumva să-mi spună: „Pentru că

știi că, dacă ai să rămâi singur, n-ai să mai poţi îndura suferinţa pe care ţi-o pricinuieşte Füsun, ba poate chiar ai să mori de durere !“.

         Din fericire, Sibel nu considera că situaţia era chiar atât de gravă:

         - Nu te agăţi de mine din dragoste, ci pentru a te convinge căţi s-a-ntâmplat o nenorocire.

         - De ce să am nevoie de nenorocire?

         - Îţi place să joci rolul bărbatului îndurerat, care strâmbă din nas la toate. Dar a venit vremea să-ţi aduni minţile, dragul meu!

         I-am spus că zilele acelea proaste aveau să treacă şi că-mi doream să avem împreună doi băieţi şi trei fete care să semene cu ea. Urma să întemeiem o familie fericită, numeroasă, veselă şi să trăim ani mulţi, râzând şi bucurându-ne de viaţă. I-am explicat că simţeam o nemărginită poftă de viață când îi vedeam chipul luminos, când îi auzeam vorbele pline de duh ori când o auzeam trebăluind pe la bucătărie.

         - Te rog, nu plânge! am spus eu.

         - Acum simt că nimic din toate astea nu se va mai întâmpla, a spus Sibel, iar lacrimile au prins să-i şiroiască din ochi şi mai năvalnic.

         - Şi-a desprins mâna din mâna mea, şi-a scos batista şi s-a șters la nas, pe faţă, după care a dat la iveală pudriera şi s-a pudrat din belşug pe faţă şi pe sub ochi.

         - De ce-ţi pierzi încrederea în mine? am întrebat eu.

         - Poate pentru că mi-am pierdut încrederea în mine, a spus ea. Mă gândesc uneori că nu mai sunt frumoasă.

         Tocmai o prinsesem de mână şi-i spuneam cât de frumoasă era când l-am auzit pe Tayfun spunând:

         - Eeei, îndrăgostiţi romantici ce sunteţi! Ştiţi că toată lumea vorbeşte de voi? Dar ce s-a-ntâmplat?

         - Ce vorbeşte toată lumea de noi? .

         Tayfun venise adeseori pe la vilă în septembrie. Văzând-o pe Sibel plângând, i-a pierit imediat buna dispoziţie. Voia să se facă nevăzut de la masă dar, văzând expresia de pe chipul

lui Sibel, s-a oprit locului.

         - Fiica unei persoane foarte apropiate nouă a murit într-un accident de maşină, a spus Sibel.

         - Ce vorbeşte toată lumea de noi? am repetat eu, sacarstic Tayfun care, după ce spusese ,,condoleanţe“, se uita în dreapta şi-n stânga, ca să scape şi s-o ia la sănătoasa, s-a adresat, mai tare decât era cazul, unei persoane care tocmai intra pe uşă. Înainte de a se-ndepărta, a spus:

         - Se zice că sunteţi atât de îndrăgostiţi încât, la fel ca unii europeni, nu vă căsătoriţi de teamă să nu vă fie spulberată dragostea. Dacã ar fi după mine, eu aş zice să vă luaţi, pentru că toţi mor de invidie. Sunt şi unii care spun că vila aia vă aduce ghinion. 

         De cum a plecat el, i-am mai cerut tânărului şi simpaticului chelner câte un pahar de rachiu. Sibel disimulase foarte bine, sub felurite pretexte, accesele mele de nefericire

care le atrăseseră atenția prietenilor nostri de-a lungul verii ştiam însă foarte bine ca circulau nenumarate bârfe pe socoteala noastră, datorate în primul rând faptului că trăiam împreună fără a ne căsători, că glumele ironice şi înţepăturile lui Sibel la adresa mea stăruiau în minţile celorlalţi că deprinderea de a înota îndelung pe spate şi crizele mele de apatie erau luate în tărbacă.

         - Oare să-i sunăm pe Nurcihan şi Mehmet, ca să mâncăm împreună, sau să mâncăm singuri?

         - Să mai stăm puţin aici, a spus Sibel, aproape cu neliniște. Telefonează-le de undeva de afară şi adu-i. Ai fisã?

         Pentru că n-aş dori ca fericiţii oameni ai lumii viitoare interesaţi de povestea mea la cincizeci de ani de la desfăşurarea evenimentelor, să strâmbe din nas aflând cum era Istanbulul anilor 1975, în care nu curgea apa (motiv pentru care, în cartierele cu dare de mână, aceasta era transportată cu niște camioane speciale) şi nu funcţionau telefoanele, expun aici o

fisă de telefon cu marginile zimţate, care se vindea prin tutungeriile de pe vremea aceea. În anii în care debuta povestea mea, majoritatea telefoanelor existente în puţinele cabine telefonice de pe străzile Istanbulului erau fie vandalizate, fie stricate. Nu-mi amintesc de vreo cabină telefonică a PTT-ului din care să fi putut telefona măcar o dată pe vremea aceea. (Lucrul acesta nu putea fi realizat cu succes decât de protagoniştii filmelor autohtone, care imitau filmele occidentale) Ne puteam rezolva însă treburile apelând la telefoanele cu monede vândute magazinelor, băcăniilor ori cafenelelor de câte un întreprinzător de succes. Relatez aceste detalii pentru a explica de ce rătãceam în acele momente din magazin în magazin, pe străzile din Nişantaşi. Am găsit un telefon liber la un magazin de Pronosport. Telefonul lui

Nurcihan suna ocupat, vânzătorul nu mi-a dat voie să telefonez a doua oară, aşa încât, după multă vreme, 1-am sunat pe Mehmet de la o florărie. Mi-a spus că era acasă cu Nurcihan și că

urmau să vină la Foaierul peste o jumătate de oră.

         Tot umblând din magazin în magazin şi întrebând de telefon ajunsesem în inima cartierului Nişantaşi. Mi-am spus că, de vreme ce mă aflam atât de aproape, poate că ar fi

fost bine să văd apartamentul din blocul Compasiunea şi lucrurile de acolo. Aveam cheia la mine.

         De îndată ce am intrat în apartament, m-am spălat pe mâini și pe faţă, mi-am scos cu băgare de seamă sacoul şi cămașa ca un doctor care se pregăteşte de operaţie, m-am așezat pe marginea patului în care făcusem dragoste cu Füsun de patruzeci şi patru de ori şi m-am simţit fericit preţ de o oră