Când m-am întors la Foaierul, am constatat că nu veniseră doar Mehmet şi Nurcihan, ci şi Zaim. Îmi amintesc că uitându-mă la masa care gemea de sticle, de scrumiere, de farfurii,

de pahare şi ascultând zarva pe care o făcea lumea bună din Istanbul mă gândeam că eram fericit şi că iubeam viața.

         Nu vă supăraţi că am întârziat, prieteni, dar dacă-aţi știi ce mi s-a-ntâmplat! am spus eu, încercând să înjgheb o minciună.

         Lasă  asta! mi-a spus Zaim cu blândeţe. Stai jos! Uită de toate şi fii fericit alături de noi.

         Sunt fericit, la drept vorbind.

         Când privirile mele s-au încrucisat cu cele ale lui Sibel mi-am dat seama imediat că logodnica mea, care era destul de ameţită de băutură, pricepuse ce făcusem în răstimpul în

care mă facusem nevazut şi ajunsese la concluzia ca nu aveam să mă vindec niciodată. Era foarte supărată pe mine, dar suficient de băută ca să nu facă scandal. Nu avea să facă tărăboi pentru că mă iubea foarte mult chiar când îşi venea în fire sau pentru că se gândea că pierderea mea şi ruperea logodnei ar fi reprezentat o înfrângere îngrozitoare. Iar că aveam să încerc un solid sentiment de atașament faţă de ea din această pricină sau din altele, pe care n-am izbutit nici până acum să le pricep. Poate că atașamentul acesta al meu avea să-i reînvie speranţa, iar ea avea să reînceapă să creadă într-o bună zi, plină de optimism, că boala mea avea să se vindece. Simţeam însă că, în seara aceea, optimismul ei se epuizase.

         La un moment dat dansam cu Nurcihan.

         - Ai supărat-o pe Sibel, ai ĭnfuriat-o, a spus ea. N-o lăsa să te aştepte singură prin restaurante. E foarte îndrăgostită de tine. Şi mai e şi foarte sensibilă.

         - Dacă nu sunt şi nişte spini la mijloc, n-ai cum să miroși trandafirul iubirii. Voi când vă căsătoriţi?

         - Mehmet vrea s-o facem imediat, a spus Nurcihan. Dar eu vreau doar să ne logodim şi sunt de părere ca apoi să faem ca voi, să ne trăim dragostea din plin, înainte de a ne căsători.

         - Nu ne luaţi pe noi ca exemplu în asemenea măsură...

         - E ceva ce noi nu ştim? m-a întrebat Nurcihnn şi a încercat să-şi disimuleze curiozitatea cu un zâmbet forțat.

         Vorbele acestea nici măcar nu m-au neliniștit. Rachiul îmi transforma obsesia dintr-o suferinţă continuă, pătrunzătoare, într-un miraj care ba apărea, ba se făcea nevăzut. Imi amitesc că, în timp ce dansam cu Sibel la o anumită oră a nopţii, am pus-o să-mi jure, aşa cum fac liceenii îndrăgostiţi, că n-avea să mă părăsească niciodată şi că, impresionată de stăruinţele mele, Sibel a-ncercat să-mi domolească neliniștea. La masa noastră veneau să se aşeze foarte mulţi cunoscuţi, care ne propuneau să ne ducem în altă parte la plecarea de acolo;

unii erau prudenți şi ne sugerau să ne ducem la Bosfor, să stăm în maşini şi să bem ceai, alţii ne sugerau să mergem în Kasimpaşa, la un restaurant unde se servea ciorbă de burtă alţii - la felurite cazinouri, unde să ascultăm muzică turcească tradiţională Mehmet şi Nurcihan i- au făcut la un moment dat pe toţi să se distreze, ţinându-se în braţe şi legănându-se într-un fel care-ţi stârnea râsul, pentru a imita felul în care dansam eu şi Sibel pe diverse melodii romantice. Când s-a luminat, de ziuă, m-am aşezat la volan, în ciuda obiecţiilor formulate de prietenii noştri care plecau, la rândul lor, de la Foaierul. Pentru că Sibel, care băgase de seamă că mergeam în zig zag, se pornise să țipe, am trecut pe ţărmul celălalt cu feribotul. In timp ce vasul se apropia de Usküdar, la vremea zorilor, amândoi aţipiserăm în maşină. Ne-a trezit băiatul de serviciu, care bătea agitat în geamul maşinii, pentru că blocaserăm coborârea camioanelor cu alimente şi a autobuzelor. Am revenit la vilă fără incidente, clătinându-ne pe

sub frunzele roşiatice care cădeau din platanii fantomatici ce străjuiau şoseaua de pe ţărmul Bosforului, şi ne-am culcat strâns îmbrăţişaţi, aşa cum se întâmpla la capătul unor astfel de nopţi aventuroase.

43

Zile de noiembrie, reci şi însingurate

         În zilele următoare, Sibel nici măcar nu m-a întrebat ce făcuserăm în ora aceea şi jumătate când dispărusem în Nișantaşi ; sentimentul că nu aveam să mă pot elibera niciodată de obsesie ni se cuibărise în noaptea aceea în suflete, într-un fel care nu lăsa loc de îndoială. Se dovedise că interdicţiile ori cumpătarea nu foloseau la nimic. Pe de altă parte, amândoi eram satisfăcuţi de viaţa pe care o duceam în vila aceea veche, care-şi pierduse fala de odinioară. Oricât de disperată ar fi fost situaţia în care ne aflam, în clădirea aceea părăginită stăruia ceva care ne ataşa unul de celălalt şi care ne făcea existenţa suportabilă, înnobilãndu-ne suferinţa. Viața în vila de pe Bosfor ne adâncea dragostea, despre care pricepuserăm că n-avea să mai reînvie niciodată, adăugându-i un soi de simţăminte de înfrângere, fatalitate şi fraternitate, iar ultimele reminiscenţe ale culturii otomane, acum apuse, confereau o anumită profunzime „absenței“ ce marca existențaele noastre, ale foştilor îndrăgostiţi şi proaspeţilor logodnici, ba chiar ne protejau de suferințele pricinuite de neputinţa de-a face dragoste.

         Puneam masa, seară de seară, cu faţa spre mare și, în cazul în care ne apucam să bem rachiu marca Yeni Raki, stând cu coatele sprijinite de balustrada de fier, şi ne binedispuneam, simţeam, din privirile pe care mi le arunca Sibel că singurul lucru care urma să ne lege unul de altul, în absenţa sexualităţii, ar fi fost căsnicia. Nu existau oare foarte multe perechi căsătorite - nu doar din generaţia părinților noştri, ci şi de-o seamă cu noi - care duceau o existență cât se poate de fericită, de parcă totul ar fi fost ,,normal“, fără a avea nici un fel de viaţă sexuală? După cel de-al treilea, după cel de-al patrulea pahar, ne întrebam unul pe altul,

referindu-ne la o serie de perechi cunoscute, fără a ține seama de faptul că era