vorba de persoane mai apropiate sau mai îndepărtate, mai tinere sau mai în vârstă, ,,ce crezi, mai fac dragoste ?“ şi făceam diverse presupuneri în acest sens, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Datoram desigur, spiritul acesta ironic, care acum mi se pare foarte dureros, convingerii că ne bucuraserăm până de curând de o viaţă sexuală foarte fericită. Ţelul tainic al acelor discuții, care ne apropiau şi mai mult unul de celălalt printr-o soi de stranie complicitate, dar şi de intimitate, era să ne dea sentimentul că ne-am fi putut căsători şi în starea în care ne aflam şi să credem pentru o vreme, în mod indirect, că viața sexuală de care eram mândri cândva urma să se revigoreze într-o bună zi. Sibel, cel puţin, credea acest lucru chiar şi în zilele în care era mai pesimistă decât oricând, date fiind zeflemeaua, glumele şi afecţiunea mea faţă de ea, aşa încât era însufleţită de speranţă, se simţea fericită, ba chiar mi se aşeza uneori în braţe, dornică să treacă imediat la acțiune. În clipele mele de optimism simţeam şi eu ceea ce presupuneam că simţea ea, mă gândeam să-i spun că venise vremea să ne căsătorim, dar mă temeam, totodată, să nu-mi respingă propunerea, mânată de vreun impuls de moment şi să nu mă părăsească. Căci intuiam că Sibel căuta prilejul de-a pune capăt relaţiei noastre recurgând la un act brutal de răzbunare, prin care şi-ar fi redobândit respectul de sine. Nereuşind să accepte însă sub nici o formă că, deşi fusese atât de aproape de el, pierduse mariajul acela fericit care se aşternea în faţa noastră cu patru luni în urmă, viaţa aceea desăvârşită, populată de copii, prieteni şi petreceri pentru care ar fi invidiat-o toată lumea, nu izbutea să treacă la acțiune. Se străduia să treacă uşor peste gravitatea situaţiei

în care ne găseam, cu acea dragoste ciudată şi cu acel ataşament pe care le nutream unul faţă de celălalt; când i se-ntâmpla să se trezească, de nefericită ce era, în toiul somnului, pe care amândoi îl invocam cu ajutorul băuturii, încercam să ne uităm suferinţa îmbrăţişându-ne.

         Începând de pe la mijlocul lunii noiembrie, am început să auzim, în zilele fără vânt, când ne trezeam amândoi în toiul nopții din pricina tresăririlor pricinuite de nefericire sau a

senzaţiei de sete pe care ne-o stârnea alcoolul, o barcă de pescari care aluneca pe apele încremenite ale Bosforului, aruncându-şi apoi năvodul chiar în faţa obloanelor noastre

închise. În barca ce se apropia de pervazul ferestrei se găseau un pescar încercat şi fiul său, cu o voce nespus de subţire, dar altfel plăcută, care făcea tot ce-i cerea părintele său. Auzeam, în nopţile acelea nespus de tăcute, în vreme ce lumina blândă a lămpii pe care o aprindeau cei doi în barcă se strecura printre obloane, reflectându-se pe tavanul dormitorului, plescăitul vâslelor cufundate-n apă, picăturile care se scurgeau din năvodul scos din mare, tusea tatălui şi a fiului, care-şi vedeau de treabă fără nici o vorbă. Când eu şi Sibel ne trezeam din somn şi ne dădeam seama că veniseră, ne cuprindeam în braţe şi apoi ascultam, la cinci-şase metri

de fereastra camerei noastre, respiraţia pescarilor, tată şi fiu, care vâsleau, aruncau cu pietre în apă ca să stârnească peștii și să-i prindă în năvod ori ridicau plasa, fără să-şi dea seama de prezenţa noastră şi fără să-şi vorbească decât rareori. „Apucă strâns, băiete“, spunea uneori pescarul. Sau „ridică coşul“. Sau „acum dă înapoi“. După multă vreme, se auzea vocea plăcută a fiului, care rostea, în toiul celei mai depline tăceri, „aici mai e unul!“; eu şi Sibel ne întrebam curioși, în vreme ce stăteam culcaţi, ce anume-i arăta băiatul. Un peşte, un ac primejdios sau vreo creatură pe care ne străduiam să ne-o închipuim, stând acolo, întinşi în pat ? In vreme ce ne imaginam felurite lucruri privitoare la tată şi fiu, șovăind între somn şi trezie, fie aţipeam din nou, fie ne dădeam seama că barca pescarilor se îndepărtase în tăcere.

Nu-mi amintesc deloc să fi vorbit cu Sibel în timpul zilei depre pescar şi fiul lui. Înţelegeam însă ca imbrăţişarea pe care mi-o dăruia când se ivea barca, noaptea, faptul că auzea vocea pescarului şi a fiului său când pluteam amândoi între somn şi trezie îi procurau o tihnă profundă şi simţeam că și ea îi aştepta, la fel ca mine, chiar în timp ce dormea. Era ca şi cum atâta vreme cât aveam să-i auzim pe pescar şi pe fiul său, n-aveam să ne despărţim niciodată.

         Dacă rupeam logodna, lumea bună avea s-o dispreţuiască afirmând că ,,trăiserăm împreună fără să ne căsătorim‟. Sibel ştia foarte bine că, dacă nu ne căsătoream, prietenii ei,

oricât de „europeni“ ar fi fost ei, aveau să vorbească despre cele întâmplate nu ca despre o poveste de dragoste, ci ca despre povestea unei femei care-şi pierduse onoarea, chiar dacă ea ar fi rămas cu fruntea sus. Nu vorbeam niciodată despre asta, desigur, dar fiecare zi care trecea era în defavoarea ei.

         Eu mă simţeam uneori mai bine pentru că mă duceam din când în când la apartamentul din blocul Compasiunea, mă intindeam în pat şi mă jucam cu lucrurile lui Füsun, mă lăsam purtat de iluzia că suferinţa mea era pe cale să treacă şi socoteam că faptul acesta îi dădea speranţe şi lui Sibel. Simţeam că participarea noastră la distracţiile de seară din oraş, la reuniunile prietenilor, la petreceri o mai relaxau puţin, dar toate acestea nu izbuteau să disimuleze aspectul dezagreabil al situaţiei în care ne aflam, faptul că, dincolo de orele în care eram beţi de-a binelea şi de minutele în care îi ascultam pe pescar şi pe fiul său, eram nespus de nefericiti. Am implorat-o pe vremea aceea pe Ceyda, care era pe cale să nască, să-mi spună unde se afla şi cum o mai ducea Füsun, ba chiar am vrut s-o mituiesc, dar n-am putut să aflu decât că se află undeva în Istanbul. Dar dacă aş fi bătut oraşul de la un capăt la altul, stradă cu stradă?

         La începutul iernii, într-una dintre zilele