acelea reci şi deprimante pe care le petreceam la vilă, Sibel mi-a spus că se gândea să se ducă cu Nurcihan la Paris. Nurcihan urma să se ducă acolo de Crăciun, pentru a face cumpărături şi a pune la punct nişte chestiuni rămase în suspensie, înainte de a se logodi şi căsători. Când Sibel mi-a spus că dorea să i se alăture, am încurajat-o. Mă gândeam că, în vreme ce ea avea să se afle la Paris, urma s-o caut pe Füsun din răsputeri, scotocind tot Istanbulul, chiar dacă n-aş fi ajuns la nici un rezultat, si să mă eliberez de remușcarea și suferinta care-mi frângeau voinţa, pentru ca apoi să mă căsătoresc cu Sibel, la revenirea ei de la Paris. I-am explicat lui Sibel, care-mi întâmpinase încurajările cu suspiciune, că o schimbare de aer şi de loc avea să ne prindă bine amândurora, că la

întoarcerea ei urma să ne vedem mai departe de drum, ba chiar am utilizat de doua-trei ori cuvantul ,,căsătorie“, fără a stărui însă prea mult asupra lui.

         Mă şi gândisem, sincer, că urma să mă căsătoresc cu Sibel, care-şi lega speranţele de faptul că avea să se îndepărteze puţin de mine, pentru ca apoi să ne revedem sănătoşi, la revenirea ei de la Paris. Ne-am dus la aeroport cu Mehmet și cu Nurcihan şi, pentru că am ajuns devreme, ne-am aşezat la o măsuţă, în terminalul cel nou, şi am băut răcoritoare Maltem, la care ne invita, dintr-un poster de pe perete, Inge. Când am îmbrăţişat-o pe Sibel pentru ultima oară şi i-am văzut lacrimile din ochi, m-am temut că după aceea n-aveam să mai revenim niciodată la viaţa noastră dinainte, că n-aveam s-o mai văd multă vreme, pentru ca apoi să consider că nu fusese vorba decât de-o închipuire, mai mult decât pesimistă. Pe drumul de întoarcere de la aeroport, Mehmet, care avea să se afle pentru prima dată departe de Nurcihan după luni de zile, mi-a spus, în tăcerea lungă care stăruia în mașină: ,,Frate, nu mai are nici un haz fără fete !“

         Noaptea, vila mi s-a părut insuportabil de tristă şi pustie. Acum, că rămăsesem singur, constatam că vuietul mării care-şi schimba mereu tonalitatea, răsuna necontenit în clădirea aceea veche, adăugându-se pârâitului necontenit al pereţilor de lemn. Valurile se spărgeau de debarcadurul de beton iscând un cu totul alt sunet decât cel pe care-l făceau când se izbeau de stânci, iar mugetul curentului se transforma într-un cu totul alt freamăt decât cel cunoscut, odată ajuns în faţa hangarului pentru bărci. Către dimineaţă, mi-am dat seama, stând în patul în care mă aşezasem de cu searñ beat criţă, în vreme ce crivăţul făcea să scârţâie toate ungherele vilei, că barca pescarului şi-a fiului său nu se mai ivise de multă vreme. Intuiam, cu acea parte a minţii care izbutea să rămână întotdeauna realistă şi onestă, că se sfârşise o

perioadă din viaţa mea; latura mea zbuciumată, care se temea de singurătate, mă împiedica însă să accept pe deplin acest adevăr.

 

 

44

 

 

Hotelul Fatih

         A doua zi m-am întâlnit cu Ceyda. Ea îmi purta scrisorile eu, în schimb, o angajasem pe una dintre rudele ei la compartimentul de contabilitate ale Satsatului. Presupuneam că dacă aveam să-i cer adresa lui Füsun şi aveam să mă comport ceva mai abrupt, n-avea să-mi mai opună rezistență. Confruntată cu insistențele mele, Ceyda şi-a luat un aer foarte misterios. A sugerat că n-aveam să mă bucur văzând-o pe Füsun; viaţa, dragostea, fericirea erau lucruri foarte anevoioase; fiecare făcea ce putea pentru a se proteja, pentru a fi fericit pe lumea asta trecãtoare! Vorbea punându-şi la răstimpuri, fericită, mâna pe pântece, care luase acum

proporţii vizibile, şi avea un soţ care făcea tot ce-i spunea ea.

         N-am izbutit s-o sperii mai tare şi s-o strâng cu ușa. Cum la Istanbul nu se deschiseseră încă birouri de detectivi particulari, ca-n filmele americane (urmau să se deschidă peste treizeci de ani), n-am reuşit să pun pe nimeni s-o urmărească. Ramiz, care se ocupa de poveştile necurate ale tatei şi care-i fusese, o vreme, şi gardă de corp (,,gorilă“, cum

se spunea pe vremuri), pe care-l trimisesem mai înainte, în taină, ici şi colo, să-i găsească pe Füsun, pe tatăl ei şi pe tanti Nesibe, minţind că investigam în secret un furtişag, se întorcea şi el fără rezultate din investigaţiile pe care le întreprindea. Unchiul nostru, Selami Bey, fost comisar, acum la pensie, care ne ajutase în dificultăţile cu care se confrunta Satsatul pe la vămi ori la Ministerul de Finanţe şi care-şi petrecuse viaţa urmărind criminali, mi-a spus, la rândul lui, după ce făcuse ceva cercetări pe la birourile de evidenţa populaţiei, pe la secţiile de poliţie şi pe la primării, că persoana pe care o căutam - tatăl lui Füsun - era greu de găsit, din cauză că nu avea cazier. Vizitele pe care le-am făcut, adoptând postura elevului fidel venit să-şi prezinte omagiile foştilor dascăli, la Liceul Vefa şi la Liceul Haydarpaşa, cele două licee la care predase istoria tatăl lui Füsun înainte de a ieşi la pensie, s-au sfârşit şi ele cu eşecuri. Una dintre căile de a ajunge la mama ei era să aflu în care dintre casele doamnelor din Şişli şi Nişantaşi obișnuia să se ducă aceasta pentru a face croitorie. Desigur că nu puteam s-o întreb

acest lucru pe mama. Zaim a aflat de la mama lui că foarte puţine persoane mai făceau genul acesta de croitorie. Mi-am găsit, mijlocitoare pentru a ajunge la tanti Nesibe, dar acestea

n-au reuşit să dea de ea. Deziluziile nu făceau decât să-mi sporească suferinţa. Lucram toată ziua la birou, apoi, în pauza de prânz, mă duceam la blocul Compasiunea şi, întinzându-mă

în patul unde stătusem alături de Füsun, strângeam în braţe lucrurile care-i aparţinuseră odinioară, încercând să fiu fericit, după care fie reveneam la birou, fie mă urcam în maşină şi

rătăceam la întâmplare pe străzile Istanbulului, în speranţa că aveam s-o întâlnesc.

         Nu-mi trecea deloc prin minte că aveam să-mi amintesc, peste ani, de plimbările acelea, în răstimpul cărora luam la rând cartierele şi străzile Istanbulului, ca de nişte ore