de Aur şi mă-ndreptam spre vechile cartiere ale oraşului. Când, în vreme ce conduceam maşina, care se legăna alene pe străzile înguste, pline de hârtoape, pavate cu piatră cubică

ţinând tigara între degete, îmi ieşea brusc înainte, de după vreun colţ, năluca lui Fiisun, opream imediat, parcam și incercam o duioşie profundă pentru cartierul acela frumos și sărman în care locuia ea. Binecuvântam din toată inima străzile acelea cu miros de cărbune pe care trăiau bătrâne obosite, cu capetele acoperite de broboade, tineri bătăuși, care-i măsurau cercetător pe străinii aflaţi pe urmele duhurilor din mahala, şomeri şi moşnegi care citeau gazetele, moțăind prin cafenele. Când constatam că vreo umbră pe care o urmărisem de la o distanţă destul de mare nu aducea cu Füsun, nu părăseam îndată cartierul cu pricina, ci hoinăream fără ţintă pe străzi, încercând să mă conving singur că, de vreme ce vedenia ei se arătase pe acolo, Füsun se afla şi ea, pesemne prin locurile acelea. Nu mă indispunea deloc faptul că toate suprafeţele netede şi toate zidurile, cât vedeai cu ochii, inclusiv marmura, veche de două sute douăzeci de ani, a cișmelei secate din piaţă, în care se spălau pisicile, erau acoperita cu sloganuri şi ameninţări cu moartea formulate de diverse partide, de dreapta şi de stânga, ori de grupuri care pe vremea aceea, se numeau ,,facţiuni“. Convingerea la care ajunsesem cu puţin timp înainte, potrivit căreia Füsun se afla pe undeva, prin preajmă, conferea acelor străzi o aură de basm şi fericire. Mă gândeam că trebuia să hoinăresc mai stăruitor pe uliţele acelea bântuite de năluca ei, să zăbovesc prin cafenelele cartierului, bând ceai şi uitându-mă pe fereastră, şi s-o aştept să treacă pe stradă; îmi spuneam că, pentru

a putea fi aproape de ea şi de familia ei, se cuvenea să trăiesc aşa cum trăiau ea şi familia ei.

         În scurtă vreme am încetat să mai frecventez petrecerile din înalta societate, precum şi restaurantele nou apărute în Nişantaşi şi Bebek, unde obişnuiam să mă duc seară de seară cu Sibel. La drept vorbind, mă plictiseau de moarte discursurile lui Mehmet, care-şi făcuse din întâlnirile de seară cu mine un soi de obişnuinţă ce decurgea din împărtăşirea aceluiaşi destin şi care vorbea ore întregi despre cumpărăturile pe care le făceau „fetele noastre“ la Paris

Mehmet, care izbutea să dea de mine la clubul pe care-l frecventam, în ciuda faptului că-l evitam, îmi povestea îndelung, cu ochi strălucitori, despre convorbirea telefonică pe care o avusese în ziua aceea cu Nurcihan, iar eu mă nelinișteam la gândul că, ori de câte ori o sunam pe Sibel, nu reușeam să găsesc nimic de vorbit cu ea. Îmi doream şi eu să cuprind uneori în braţe şi să aflu, astfel, mângâiere, dar eram atât de obosit de sentimentul de vinovăţie pe care-l

încercam faţă de ea, de starea de rău pe care ţi-o inspiră duplicitatea, încât absenţa ei îmi inducea o stare de relaxare. Credeam că, scăpând de senzaţia de artificial pe care o impunea situaţia noastră, revenisem la condiţia mea firească de dinainte. Sentimentul acesta de firesc îmi insufla speranţă în vreme ce-o căutam pe Füsun prin cartiere îndepărtate, de la periferie, şi mă supăram pe mine însumi că nu mă arătasem mai curând pe străzile acelea minunate, prin cartierele acelea vechi. Îmi amintesc că, în vreme ce umblam pe străzi, aveam adeseori mari remuşcări pentru că nu renunţasem la logodnă în ultima clipă, pentru că nu mă putusem decide, mai apoi, să rup logodna, pentru că întârziasem mereu...

         La mijlocul lui ianuarie, cu două săptămâni înainte de revenirea lui Sibel de la Paris, mi-am făcut bagajele, am părăsit vila şi am început să locuiesc într-un hotel situat între Fatih şi Karagümrük. Intrasem în hotelul acela – expun aici cheia inscripţionată, hârtia cu antet şi o plăcuță amintind de el, pe care aveam să le dobândesc la mulţi ani după aceea – cu o zi înainte, din pricina ploii care se pornise brusc la orele serii, după ce o căutasem pe Füsun prin cartierele aflate între Fatih şi Cornul de Aur, colindând stradă cu stradă şi magazin cu magazin. În ziua aceea de ianuarie eram destul de trudit lipsit după ce iscodisem toată ziua, din fereastră-n fereastră, familiile care locuiau în clădirile de piatră neîngrijite rămase

de pe urma grecilor care părăsiseră oraşul şi în casele de lemn nevopsit, ce păreau gata să se năruie, eram istovit de sărăcia, de îmbulzeala, de larma, de fericirea şi nefericirea lor. Întunericul se lăsase devreme; am urcat panta cu gândul de-a mă apuca imediat de băut, înainte de a mă întoarce pe celelat ţărm, şi am intrat într-o berărie deschisă de curând, aflată în apropierea bulevardului principal. Am amestecat votca cu berea şi m-am făcut criţă, înconjurat de puzderia de bărbați care se luaseră cu băutura devreme – înainte  de ora nouă -,

 stând cu ochii la televizor. Când am ieşit, n-am mai izbutit să-mi aduc aminte unde-mi lăsasem maşina. Îmi amintesc ca am ratacit pe strazi multa vreme, gândindu-mă mai degraba la Fusun decat la maşină, şi că mă simțeam fericit mergând pe uliţele acelea întunecoase şi mocirloase pentru că visam la ea, chiar dacă o făceam cu amărăciune Către miezul noptii am intrat în hotelul Fatih, care-mi răsărise atunci în cale, am cerut o cameră şi m-am culcat.

         Am dormit, se pare, pentru prima oară fără întrerupere după luni de zile. În nopţile care au urmat am dormit tihnit în acelaşi hotel. Mă miram şi eu de acest fapt. Uneori, către dimineaţă, visam câte-un episod fericit din copilărie şi din primii ani ai tinereţii, după care mă trezeam înfiorat, la fel ca atunci când îi auzeam pe pescar şi pe fiul lui, şi-mi doream să readorm îndată în patul acela de hotel, ca să revin la visul meu minunat.

         M-am dus la vilă, mi-am luat lucrurile, ciorapii de lână pentru iarnă, hainele, şi mi-am dus valizele la hotel, nu acasă, ca