În fiecare dimineaţă mă duceam devreme la Satasi ca de obicei, dupã care plecam la fel de devreme de la birou şi dădeam fuga pe străzile Istanbulului. O căutam pc iubita mea cu nesfârşită fervoare, iar seara, când mă opream să beau prin berării, încercam să uit de oboseala care-mi stăpânea picioarele. Peste ani aveam să ajung la concluzia că zilele petrecute la hotelul Fatih, despre care socotisem, la vremea când le trăiam, că-mi provocau suferinţă, aşa cum se întâmplase cu foarte multe alte perioade din viaţa mea, reprezentaseră, de fapt, un interval foarte fericit. În fiecare zi, în pauza de prânz, plecam de la birou, mă duceam la blocul

Compasiunea şi, jucându-mă cu lucrurile mele, pe care le protejam cu şi mai mare grijă pe măsură ce trecea vremea și cărora li se adăugau zi de zi noi piese, pe care le descopeream şi de care-mi aminteam treptat, îmi ostoíam suferinţa din dragoste, iar seara beam câte ceva, după care umblam îndelung pe străzi. Hoinăream ore în şir, cu mintea înceţoşată de băutură, pe străzile din Fatih, din Karagümrük, din dosul Balatului, contemplam, printre draperiile deschise, interioarele caselor, fericirea familiilor care cinau împreună, eram adeseori

cuprins de senzaţia că ,,Füsun se afla pe undeva, pe acolo" și mă simţeam bine.

         Intuiam uneori că mă simţeam atât de bine pe acele străzi nu dlin cauza apropierii de Füsun, ci din altă pricină. Simţeam că în cartierele acelea de la periferie, pe maidane, pe străzile noroioase pavate cu piatră cubică, printre maşini, cazane de gunoi, trotuare, copii care jucau fotbal cu câte o minge pe jumătate spartă, la lumina felinarelor de pe stradă izbuteam

să zăresc esenţa vieţii. Afacerile în creştere ale tatei, fabricile, bunăstarea şi obligaţia de-a duce o viaţă ,,europeană“ respectabilă, pe măsura acestei bunăstãri, mă îndepărtaseră parcă

de aspectele simple şi fundamentale ale existenţei, iar acum mă aflam în căutarea centrului pierdut al vieţii, rătăcind pe acele străzi dosnice. În vreme ce înaintam la întâmplare, cu

mintea tulbure de rachiu, pe străzi înguste, pe povârnişuri mocirloase, pe drumuri întortocheate, întrerupte de scări, simţeam deodată, înfĭorat, că pe străzi nu se mai aflau decât

câinii şi contemplam cu admiraţie galbenul lămpilor aprinse în dosul draperiilor trase, firicelele de fum albăstrui care se ridicau din coşuri, luminile televizoarelor, care se reflectau

în vitrine şi pe ferestre. Se întâmpla ca vreuna dintre priveliştilc pe care mi le ofereau acele străzi dosnice, întunecoase să prindă viaţă din când în când în faţa ochilor mei în seara

următoare, în timp ce beam rachiu şi mâncam peşte într-una dintre cârciumile din piaţa Beşiktaş, alături de Zaim, şi să mă protejeze, parcă, de atracţia lumii ale cărei poveşti mi le

istorisea Zaim.

         Răspunzând întrebării mele, Zaim îmi vorbea despre cele mai recente distracţii, petreceri dansante şi bârfe de la club, despre succesul răcoritorii Meltem, despre ultimele întâmplări

notabile din înalta societate, dar trecea peste ele fără a insista prea mult. Ştia că părăsisem vila şi, de asemenea, că nu-mi petreceam nopţile la părinţii mei, în Nişantaşi, dar, poate şi pentru a nu mă necăji, nu mă întreba nici de Füsun, nici de calvarul meu sentimental. Uneori îl trăgeam de limbă şi încercam să-mi dau seama dacă ştia sau nu ceva legat de trecutul ei. Alteori adoptam o atitudine de om sigur pe sine, care ştia ce făcea şi-i sugeram că mă duceam zilnic la birou și munceam foarte mult.

         Într-o zi de pe la sfârşitul lui ianuarie, când ningea, Sibel mi-a telefonat de la Paris şi mi-a spus îngrijorată că, potrivit celor aflate de la vecini şi de la grădinar, plecasem de la vilă. Nu mai vorbiserăm de multă vreme nici la telefon şi desigur că faptul acesta era un semn al răcelii şi al distanţei care se instalase între noi, dar pe vremea aceea nu se puteau realiza cu uşurinţă convorbiri telefonice internaţionale. Trebuia să răcneştí la telefon din răsputeri, asaltat de tot soiul de vuiete stranii. Amânam mereu să-i telefonez, gândindu-mă că vorbele tandre pe care trebuia să i le adresez, urlând ca din gură de şarpe (şi probabil fără convingere), urmau să ajungă la urechea tuturor salariaţilor de la Satsat.

         - Lumea spune că ai plecat de la vilă, dar că nu te duci seara la părinţii tăi! a spus ea.

         - Da.

         Nu i-am replicat că nu mă duceam acasă pentru că deciseserăm împreună să nu mă mai duc în Nişantaşi şi să nu-mi mai „zgândăresc boala“ cu amintiri. N-am întrebat nici de unde aflase că nu mă duceam seara acasă. Secretara mea, Zeynep Hanlm, sărise de la locul ei şi închisese uşa despărţitoare, ca să pot vorbi mai în tihnă cu logodnica mea, dar trebuia să strig cât mă ţinea gura pentru ca Sibel să mă poată pricepe.

         - Ce faci? Unde stai? a întrebat ea.

         Mi-am amintit atunci că locuiam intr-un hotel din Fatih şi că nimeni, in afară de Zaim, nu ştia acest lucru. N-am vrut s-o spun însă în gura mare, în vreme ce toată compania asculta ceea ce vorbeam.

         - Te-ai întors la ea? a întrebat Sibel. Spune-mi deschis, Kemal!

         - Nu! am spus eu, dar fără să țip atât cât s-ar fi cuvenit.

         - N-am auzit, Kemal, mai spune o dată! a replicat Sibel.

         - Nu, am spus eu din nou.

         Dar iarăşi nu strigasem cât trebuia. De pe linia telefonică internaţională răzbătea un vuiet nespus de puternic, așa cum se întâmpla mereu pe vremea aceea - genul acela de vuiet pe care-1 percepi când îţi lipeşti urechea de o scoică.

         - Kemal, Kemal... te rog, nu te aud..., spunea Sibel.

         - Sunt aici! am strigat eu din răsputeri.

         - Spune-mi sincer, a spus ea.

         - N-am nimic nou de spus, am spus eu, ridicând puţin tonul.

         - Înţeleg! a spus Sibel.

         Linia telefonică s-a înecat într-un soi de muget ca de mare, s-au auzit nişte pârâituri, după care legătura s-a întrerupt. Atunci s-a auzit vocea fetei de la centrala companiei de

Telefoane:

         - Linia cu Parisul s-a intrerupt, domnule, doriţi să vă fac din nou legătura?

         - Nu, fata mea, mulţumesc, am spus eu.

         Îmi însuşisem de la tata obiceiul de a le numi pe funcţionare, indiferent