– Pentru noi tot a fost bun la ceva. Prin el ai ajuns la Kalinikos.

– Sssst! îl repezi Manolakis în şoaptă, uitându-se în jur, spre a se asigura că nu erau pe aproape urechi indiscrete. Să nu mai pronunţi numele ăsta, ai înţeles? Sau vrei să te pomeneşti legănându-te în ştreang? Hai, du-te acasă! Ai băut prea mult.

– Care mult? Trei păhărele cu rake e mult? După treaba de azi-noapte, am nevoie de o sticlă întreagă ca să-mi vin în fire!

– Eşti slab, Mastrapas! Te-am făcut locotenentul meu, dar eşti mai slab decât ultimul om din bandă. Acum şterge-o! Şi să-ţi ţii gura!

Mastrapas se ridică de pe sofa şi se îndreptă spre uşă. Mergea legănat, fiindcă nu se simţea zdravăn pe picioare. În drum lovi din greşeală o tavă cu băuturi, purtată de o slujnică, răsturnând paharele pe covor. Spre a-l împiedica să mai facă vreo nouă boroboaţă, Manolakis îl apucă de braţ.

– Vai de capul tău, Mastrapas! Nu mai ţii la băutură! N-aş fi crezut că ai să te faci praf după trei păhărele cu rake!

Îl conduse până la uşa care răspundea în stradă.

– Du-te şi te culcă! La noapte avem treabă! Să nu aflu că te-ai mai cinstit cu vreun pahar! Altfel ne supărăm!

– Bine, bine! Azi n-am să mai beau! Dar să nu mă mai ţii din scurt! Nu-mi place să fiu dăscălit!

Mastrapas ieşi în stradă. Manolakis închise uşa în urma lui. Era supărat. Pe Mastrapas începuseră să-l lase nervii. Poate din cauza alcoolului. Într-o vreme era cel mai temerar şi mai dibaci membru al bandei. Deodată Manolakis auzi un strigăt gutural şi o bufnitură în tăblia uşii. Intrigat, o deschise. Mastrapas, prăvălit de-a curmezişul scării, lăsă capul să-i cadă peste prag. Din gură i se scurgea un fir de sânge. Sângele îi îmbibase şi tunica, în jurul unui pumnal împlântat până în prăsele în dreptul inimii. În mânerul pumnalului era înfiptă o bucată de hârtie scrisă, scâlciat, cu litere stângace. Manolakis se uită în susul şi în josul străzii, dar nu văzu pe nimeni. Furios, smulse hârtia şi începu să o citească anevoie, căci nu fusese niciodată prieten cu învăţătura:

„Ai intrat pe teritoriul meu. Treaba asta se pedepseşte cu moartea. După Mastrapas îţi vine şi ţie rândul. Nici un om din banda ta n-o să scape viu.

Pradă-Biserică”

O femeie care trecu prin faţa casei şi văzu cadavrul însângerat al lui Mastrapas îşi duse înspăimântată mâna la gură, apoi o luă la fugă. Cu vârful cizmei, Manolakis împinse corpul inert care se rostogoli pe scări în jos. Nu era bine să fie găsit un mort în localul Theodorei. O crimă săvârşită pe stradă, în faţa stabilimentului, nu-i angaja responsabilitatea. Închise uşa, apoi rupse biletul şi îl vârî în buzunar. „Pradă-Biserică încearcă să mă intimideze! reflectă Manolakis. Dar şi-a şi găsit omul care să se înfricoşeze! Dacă vrea război între bande, are să-l aibă cu vârf şi îndesat!”

Un client al localului se apropie de Manolakis şi îl întrebă curios:

– S-a întâmplat ceva?

– Nişte indivizi s-au luat la bătaie pe stradă. E mai înţelept să nu ne amestecăm în răfuielile lor. Hai să bem câte un păhărel de rake! Eu fac cinste!

* * *

Într-o dimineaţă, către sfârşitul lui mai, soldaţii de pe fortificaţiile dinspre mare desluşiră în zare pânzele cenuşii ale unei brigantine care se apropia cu iuţeală de Cornul de Aur. Ştirea zbură din gură în gură, electrizând întregul oraş. Nava trimisă pe urmele flotei de război a Veneţiei se înapoia, aducând veşti. Lumea ieşi din case şi se revărsă pe străzi. Unii oameni îşi pavoazară faţadele locuinţelor ca pentru sărbătoare. Pe coronamentele zidurilor soldaţii îşi agitau armele, chiuind de bucurie.

Înştiinţat de apariţia navei bizantine în largul mării, marele amiral Hamza-Paşa ordonă unor galere rapide să o intercepteze. Vânătoarea se organiză la repezeală. Vasele militare otomane care patrulau de-a lungul zidurilor maritime încercară să taie drumul brigantinei.

Postat la cârmă, căpitanul Kristafis îşi dirija personal nava într-un zig-zag menit să dejoace manevrele corăbiilor turceşti care convergeau spre el.

Instalat pe puntea galerei-amiral, Hamza-Paşa urmărea cu privirile, tremurând de mânie, uşurinţa cu care brigantina ocolea obstacolele.

Printre ofiţerii de marină care-l încadrau se afla şi Bekir Sadri, comandantul secund al flotei, care-şi frământa exasperat mâinile. La un moment dat nu-şi mai putu stăpâni nerăbdarea:

– Luminate, propun să scufundăm brigantina cu lovituri de tun. Altfel riscăm să ne scape printre degete. Uite, se strecoară ca argintul-viu printre navele noastre...

– Nu! zbieră Hamza. Echipajul brigantinei trebuie să-l capturăm nevătămat. Numai aşa pot afla veştile pe care le aduc din Apus. De unde ştii că brigantina nu este eclerorul unei mari flote creştine?

Spre bucuria romeilor de pe ziduri şi spre mânia turcilor, căpitanul Kristafis izbuti să se furişeze până în dreptul portului de pe malul stâng al Cornului de Aur, rămas în mâinile bizantinilor. Marile porţi care protejau rada se deschiseră spre a îngădui navei fugărite să pătrundă înăuntru.

După ce debarcă în uralele marinarilor din port, căpitanul Kristafis fu întâmpinat de amiralul Notaras, de Gabriele Trevisan şi de Alvisio Diedo.

– Flota veneţiană te urmează, căpitane? întrebă Gabriele Trevisan.

Kristafis ridică din umeri cu tristeţe.

– Am străbătut arhipelagul în lung şi în lat, fără să întâlnesc vreo navă de război veneţiană.

– Ai cutreierat zadarnic Marea Egee, căpitane! îl apostrofă Notaras. Nu trebuia să faci drumul întors până nu dădeai de căpitanul general Loredan! Ce voi raporta acum împăratului? Kristafis se mânie:

– Aţi fi preferat să nu mă mai fi întors deloc? Aş fi putut să mă ascund cu echipajul meu cu tot pe vreo insulă şi să aştept acolo în linişte sfârşitul războiului. N-am făcut-o! Îmi reproşaţi neîndeplinirea misiunii. Poate că flota veneţiană nici nu se află în arhipelag. Mam înapoiat la Constantinopole pentru a nu lipsi oraşul de un grup de apărători. Şi iată cum ne mulţumiţi! N-ar mai lipsi decât să ne trimiteţi în faţa Curţii Marţiale!

Alvisio Diedo hotărî să intervină spre a pune capăt discuţiei, care se angajase pe o pantă nedorită:

– Căpitane Kristafis, nimeni nu contestă