eroismul tău şi al marinarilor tăi. Ar fi fost poate bine să fi continuat drumul până la Veneţia, spre a te interesa acolo de situaţia flotei căpitanului general Loredan. În sfârşit, acum nu se mai poate face nimic!

Vestea eşecului lui Kristafis se răspândi la iuţeală în întreg oraşul. Râsetele se schimbară în plânsete. Încă o speranţă se spulberase...

* * *

Marele şambelan Georgios Sphrantzes descălecă în faţa palatului Cantacuzino şi bătu în poartă. Îi deschise un servitor bătrân, descărnat, într-o livrea mult prea largă pentru el.

– Acasă e stăpânul tău? întrebă Sphrantzes.

– Acasă, Luminate, îl găsiţi în grădină.

Marele şambelan pătrunse în clădire, străbătu câteva săli îmbrăcate în marmoră şi ieşi în parcul care-şi desfăşura în amfiteatru peluzele, fântânile arteziene, boschetele de trandafiri, având drept fundal Marea de Marmara, împestriţată de pânzele corăbiilor turceşti.

Demetrios Cantacuzino, locţiitorul marelui logotet, stătea în mijlocul unui vast covor de gazon, de un verde proaspăt ca smaragdul, şi urmărea zbenguielile uneia din nepoţelele sale, care se fugărea prin iarbă cu un ogar zvelt şi alb.

– Idilic spectacol! zâmbi marele şambelan, după ce strânse mâna amfitrionului.

Zâmbi şi Cantacuzino.

– Nu s-ar spune că ne aflăm în preajma sfârşitului! Asta vrei să spui, nu-i aşa?

Smulse dintr-un boschet de trandafiri doi boboci. Oferi unul vizitatorului, iar pe al doilea şi-l prinse la piept.

– De ce m-aş lamenta? Nu murim decât o dată, Georgios! Până la scadenţă vreau să ofer fetiţei acesteia tot seninul unor zile fericite.

– Te înţeleg, zise marele şambelan. Dacă va apuca să supravieţuiască prăpădului, să-şi perinde cu plăcere amintirile din copilărie.

Un surâs amar se aşternu pe buzele lui Cantacuzino.

– Supravieţuirea va însemna o viaţă de mizerie, de suferinţe, de umiliri fără număr. Pentru noi şi pentru cei din lumea noastră, supravieţuirea în aceste condiţii echivalează cu un blestem... Erai în drum spre palat, nu-i aşa?

– Da. Şi m-am oprit să te iau şi pe dumneata. E mai plăcut să umbli în doi. Stai de vorbă şi nu laşi gândurile să te copleşească.

– Te însoţesc imediat, înainte, însă, aştept pe cineva care trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. O să întârziem doar câteva minute.

– Nu e nevoie să te grăbeşti. Şedinţa consiliului va începe abia peste trei sferturi de oră. Până atunci ai timp berechet.

Bătrânul servitor cu haine prea largi se apropie deferent de Cantacuzino.

– Luminate, a sosit Kir Kariagdis, spiţerul. Demetrios Cantacuzino se întoarse spre marele şambelan.

– Mă ierţi o clipă, Georgios.

Se îndreptă spre o pergolă cu trandafiri, sub care îl adăsta noul-venit. Kir Kariagdis purta o robă lungă, neagră, şi ochelari cu rame de argint.

– Porunceşte, Clarissime! se ploconi acesta. Cantacuzino îi puse mâna pe umăr.

– Spiţerule, am să apelez la dumneata pentru un serviciu. Dar ţin să-ţi recomand că doresc să păstrezi secretul asupra acestei convorbiri.

– Sunt la dispoziţia dumitale, Clarissime. Când trebuie, ştiu să am gura cusută.

Cantacuzino ezită o clipă.

– Am nevoie de patru doze de otravă. Spiţerul îşi încreţi sprâncenele.

– Îmi permiţi o întrebare, Clarissime?

– Te rog.

– Pentru cine trebuie... Otrava?

– Pentru mine, pentru soţia mea şi pentru cele două nepoţele ale mele.

Kariagdis făcu ochii mari.

– Nu înţeleg...

– E foarte simplu, spiţerule. Dacă turcii pun stăpânire pe oraş, ştiu ce mă aşteaptă şi pe mine şi pe ai mei. Otrava este cea mai potrivită soluţie. Nu ţi-o recomand şi dumitale, fiindcă sinuciderea este condamnată de morala creştină... Uneori sinuciderea este un act de vitejie. Spiţerul se bâlbâi:

– Dacă Luminăţia-ta porunceşte...

– Da, poruncesc! Mâine de dimineaţă doresc să am dozele. Am să te plătesc împărăteşte. Ne-am înţeles?

– Am să execut porunca, Luminate. Dar am s-o execut cu mare durere în suflet.

– Acum poţi pleca.

Spiţerul se frânse de mijloc şi se îndepărtă cu privirile în pământ şi cu umerii lăsaţi. Câteva clipe, Cantacuzino îl urmări din ochi, apoi se întoarse spre Georgios Sphrantzes.

– Sunt al dumitale!

Înainte de a se despărţi de fetiţa care se juca voioasă cu ogarul, o sărută, apoi se adresă servitorului:

– Aţi pus şaua pe cal?

– Da, Luminate! Roibul Luminăţiei-voastre aşteaptă în faţa intrării principale.

– Bine. Să mergem, Georgios!

Câteva minute mai târziu, cei doi demnitari imperiali se îndreptau în pasul cailor spre Blacherne.

– Rezultatul negativ al misiunii căpitanului Kristafis schimbă radical viziunea noastră asupra războiului, zise locţiitorul marelui logotet. Începând din acest moment, trebuie să rostim ca şi Dante în pragul Infernului: „Lasciate ogni speranza voi che entrate!”...

* * *

Veneţia...

Ploaia cădea în torente asupra oraşului, ropotind şi pe acoperişul de plumb al Palatului Dogilor.

Consilierul Gabriele Moro se mai uită o dată, încrâncenat, spre ferestrele spălate de ploaia şiroitoare. Reumatismul îi sfredelea oasele, dându-i senzaţia că în măduvă are înfipte cristale de gheaţă. Blestemă în gând ploaia, apoi clătină clopoţelul de argint.

– Declar şedinţa deschisă!

Era apăsat de gânduri. Va cere Consiliului celor Zece, pe care-l prezida în această lună, să ia hotărâri grave.

Consilierii se agitară câteva clipe, desfăcându-şi mapele din piele roşie, cu însemnele Serenissimei Republici a Veneţiei somptuos reliefate în aur.

Gabriele Moro îşi întinse mâinile pe masă. Faldurile mânecilor lui de mătase roşie luceau discret, ca şi broderiile cuverturii de brocart ce acoperea tăblia lată şi foarte lungă.

– Îmi revine sarcina neplăcută de a aduce la cunoştinţa Senioriilor Voastre un fapt de o excepţională gravitate. Un caz care va stârni un mare scandal, fiindcă într-o oarecare măsură aminteşte crima de înaltă trădare a iui Marino Falieri. Şi acum, ca şi atunci, este angajată persoana dogelui.

Consilierii care nu fuseseră încă informaţi de ancheta deschisă din ordinul lui Gabriele Moro se priviră stupefiaţi. Partizanii şi adversarii dogelui Francesco Foscari se înfruntară din ochi. Se ştia de mai multă vreme că în sarcina lui Jacopo Foscari, fiul dogelui, fuseseră aduse grave acuzaţii. Dar că şi şeful Statului putea fi implicat, le părea de neconceput.

Gabriele Moro făcu o pauză, destinată să sporească tensiunea nervoasă a interlocutorilor. Integritatea şi imparţialitatea lui erau îndeobşte cunoscute. Preambulul său devenea cu atât mai surprinzător.

– Am în această mapă, reluă Moro, o scrisoare semnată de Jacopo Foscari, care stabileşte, fără posibilitate de tăgadă, legăturile lui culpabile cu duşmanii declaraţi ai Republicii: ducele de Milano şi sultanul turcilor. Jacopo Foscari a furnizat acestor personaje informaţii secrete, politice şi militare,