Sălbaticul încuviinţă din cap:

— Am mîncat civilizaţie.

— Cum?

— M-a otrăvit, m-a pîngărit. Şi pe urmă – adăugă el cu glas scăzut – mi-am mîncat propria ticăloşie.

— Bine, bine, dar fii mai explicit… Adică, vreau să spun, adineauri tocmai…

— Acum m-am purificat, spuse Sălbaticul. Am înghiţit nişte muştar cu apă caldă.

Cei doi se uitară uimiţi la el.

— Adică, vrei să spui că ai făcut-o intenţionat? întrebă Bernard.

— Aşa se purifică întotdeauna indienii. Se aşeză şi, oftînd, îşi trecu mîna peste frunte. Am să mă odihnesc un minut-două. Sînt cam obosit.

— Păi nici nu mă mai mir, zise Helmholtz şi, după o pauză, adăugă pe un alt ton:

— Am venit să ne luăm rămas bun de la tine. Plecăm mîine dimineaţă.

— Da, plecăm mîine dimineaţă, zise Bernard, pe faţa căruia Sălbaticul remarcă o expresie nouă, de resemnare. Şi apropo, John, continuă acesta, aplecîndu-se înainte şi punînd mîna pe genunchiul Sălbaticului, vreau să-ţi spun că-mi pare foarte rău de tot ce s-a întîmplat ieri. Roşi. Vreau să-ţi spun cît de ruşinat sînt – şi continuă cu glas foarte nesigur – cît de… cît de…

Sălbaticul îi reteză vorba şi luîndu-i mîna într-a lui i-o strînse cu afecţiune.

— Helmholtz s-a purtat admirabil cu mine, reluă Bernard după o scurtă pauză. Fără el, cred că aş fi…

— Ei lasă, lasă, se împotrivi Helmholtz.

Tăcură o vreme. În pofida tristeţii lor – sau, poate, tocmai datorită ei; căci tristeţea lor era expresia afecţunii lor reciproce – cei trei tineri erau fericiţi.

— Am fost azi-dimineaţă în audienţă la Controlor, spuse într-un tîrziu Sălbaticul.

— Pentru ce?

— Ca să-l rog să-mi dea voie să vin cu voi pe insule.

— Şi ce ţi-a răspuns? îl întrebă cu sufletul la gură Helmholtz.

Sălbaticul clătină din cap:

— Nu m-a lăsat.

— De ce?

— Zicea că vrea să-şi continue experienţele. Dar să fiu al dracului, adăugă Sălbaticul înfuriindu-se brusc, dacă-i mai las să facă experienţe pe pielea mea. Puţin îmi pasă de toţi Controlorii de pe lume. Şi eu plec mîine.

— Unde? întrebară la unison cei doi.

Sălbaticul dădu din umeri:

— Oriunde. Nu-mi pasă. Atîta timp cît pot fi singur.

De la Guildford, coridorul aerian străbătea Valea Wey pînă la Godalming, apoi, trecînd prin Milford şi Witley, ajungea la Haslemere şi apoi mai departe, prin Petersfield, către Portsmouth. Aproape paralele cu el, coridorul de întoarcere spre Londra trecea peste Worplesdon, Tongham, Puttenham, Elstead şi Grayshott. Între Spinarea Porcului şi Capul Ciutei erau cîteva locuri unde distanţa dintre cele două linii nu era mai mare de şase-şapte kilometri. O depărtare prea mică pentru piloţii neglijenţi – mai ales noaptea şi mai ales dacă înghiţiseră o jumătate de gram în plus. Avuseseră loc accidente. Grave de tot. Se luase hotărîrea de a se devia coridorul de întoarcere spre Londra cu cîţiva kilometri mai spre vest. Între Grayshott şi Tongham, patru faruri aeriene părăsite marcau vechiul drum dintre Portsmouth şi Londra. În tării, deasupra lor, cerul era mut şi pustiu. Acum elicopterele bîzîiau şi huruiau fără încetare deasupra localităţilor Selborne, Bordon şi Farnham.

Sălbaticul îşi alesese drept sihăstrie vechiul far care se înălţa pe creasta dealului dintre Puttenham şi Elstead. Clădirea din beton armat era excelent întreţinută – aproape prea confortabilă, gîndise Sălbaticul cînd explorase prima dată locul. Aproape prea luxoasă şi civilizată. Căută să-şi împace conştiinţa făgăduindu-şi că îşi va impune în compensaţie o autodisciplină mai aspră, purificări depline, absolute. În prima noapte petrecută la sihăstrie nu închise ochii nici o clipă – şi asta anume. Stătu ceasuri de-a rîndul în genunchi, rugîndu-se cînd Cerurilor de la care, copleşit de vinovăţie, implorase iertare Regele Claudiu1, cînd, pe limba zuni, lui Awonawilona, cînd lui Iisus şi lui Pookong, cînd propriului său animal păzitor – vulturul. Din ceas în ceas îşi mai întindea braţele în lături de parcă ar fi fost răstignit, şi le ţinea astfel minute lungi, străbătut de o durere care creştea treptat pînă se prefăcu într-un chin şi un tremur de nesuportat; şi le ţinea ca într-o crucificare voluntară, repetînd printre dinţi (şi cu sudoarea curgîndu-i şiroaie pe faţă) „O, iartă-mă! O, purifică-mă! O, ajută-mă să fiu bun!“ Spuse la nesfîrşit aceste vorbe pînă cînd aproape că leşină de durere.

La revărsatul zorilor, simţi că şi-a cîştigat dreptul de a locui în farul acela; da, da, chiar dacă mai erau geamuri la majoritatea ferestrelor, chiar dacă vederea de pe terasa de sus era atît de frumoasă. Căci însăşi raţiunea pentru care alesese farul devenise aproape imediat un motiv de a pleca în altă parte. Se hotărîse să stea acolo pentru că priveliştea era atît de încîntătoare, pentru că, din acest loc privilegiat, părea să vadă încarnarea unei fiinţe divine. Dar cine era el ca să se ghiftuiască zilnic şi ceas de ceas cu priveliştea frumuseţii? Cine era el ca să-şi îngăduie să trăiască în preajma prezenţei vizibile a lui Dumnezeu? El nu merita altceva decît să stea într-o cocină împuţită, într-o gaură întunecată săpată în pămînt. Cu trupul ţeapăn, care-l durea peste tot după lunga noapte de martiriu autoimpus, dar împăcat cu sine tocmai datorită acestui lucru, se căţără pînă